"Dac-ai ști ce dragă-mi esti,
Ți-ai da drumul pe ferești
Și-ai veni, calda, -n picaj
De te-as lua de pe pavaj,
Lin,
Ca pe-o floare grea de crin
Și te-as pune-ntr-un pahar
Pe o prispă de cleștar,
Nu în apa, ci în lapte sau ulei,
Sa te pup adânc și rar,
Zi și noapte,
unde vrei."
Am fost întrebat ce cred despre oameni în general. Despre ce sunt. Despre credințele lor. Despre năzuințele lor. Și spuneam că oamenii sunt diferiți si divergenți. Și că realitatea fiecăruia e diferită si totală. Că fiecare are universul propriu care este distinct de universul celuilalt. Cu adevarul se întâmplă cam la fel. Oamenii aud numai ce vor sa audă si cred numai ce vor sa creadă. Indiferent de situație. Indiferent dacă cineva il stropește cu bidineaua de var alb, omul va zice in continuare că varul ăla e negru. Pentru că așa îi este lui mai bine. Mai comod. Mai confortabil. Pentru că așa își dorește. Și așa e normal sa fie. Dorințele fiecaruia ne fac să fim ceea ce suntem. Sau să avem ceea ce ne-am dorit. Întotdeauna a fost asa. Nu e vorba de moralitate sau de alte sisteme complicate. Noi toți proiectăm lumea interioară în exterior și ne legam de faptul că vrem ca varul să fie negru. Si devine monstruos de negru. Pentru că asta ne dorim. Argumentele pe care le ai în legătură cu ceva, de multe ori nu au nicio legătură cu ceea ce crezi cu adevărat sau cu realitatea în sine. Însă dau bine. Imaginea conteaza...in fața cui oare?
Sunt multe măști, unele frumoase, altele monstruoase, multe caraghioase, iar altele cu linii căzute de expresie. V de la vendetta: “Pune-i unui om o masca pe față și el îți va spune tot adevarul”.
Sunt un copac, in mijlocul unui câmp, bătut de furtună. Mă tot întreb de ceva vreme... ce înseamnă, real, a fi bine?! Știu aproape toate explicațiile din cărți, dar, real, ce înseamnă a fi bine?! Separat chiar și de povestea ca tu esti buricul pământului, că, in primul rând, pe tine te ai in grijă, cu tine faci calatoria până la capat bla bla … Știu, e important să nu te pierzi, în fond, dacă tot ai obligația sau plăcerea să călătorești, e păcat să-l pierzi pe ăla cu care o faci, mai ales că e singurul aflat real in ecuație și alt sine nu mai ai…dar, dincolo de filosofii, cutume, realități, ce înseamnă, ca simțire, a fi bine?! Habar n-am. Mi-am pierdut binele? Văd viața ca pe o gară pustie într-o zi de toamnă plumburie. Plouă rece. Bate vântul. Iar eu pe peronul ei, singur, așteptând un tren. Un tren ce nu mai vine... însă aștept.
"Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi? Voinici? Cum o mai duceţi cu fericirea?"
Așa cum a fost anunțat, cu câțiva dintre voi, am facut un mic curs de astrofotografie. Elementul ales a fost Pleiadele, un roi stelar deschis vizibil cu ochiul liber, ușor de fotografiat.
Cât am așteptat un ochi de cer senin, am parcurs împreună câteva noțiuni de astronomie, pentru ca astrofotografia fără o teorie astronomica nu este posibilă.
Ați văzut exact condițiile în care se fotografiază...deloc ușor. Mă bucur că ați fost deschiși, dornici de cunoaștere, iar cei doi copii, Mara si Dragoș, de-a dreptul impresionanți cu puterea lor de învățare.
Mulțumesc pentru pozele trimise, m-am uitat atent peste ele. V-am zis că fac un concurs cu premii pentru motivarea voastră.
Pe locul întâi și câștigătoarea unui obiectiv manual Nikon135mm, MARA
Pe locul al treilea si câștigătorii unui kit de curățare lentile, cuplul MARIUS si ELENA
Mai devreme sau mai târziu ajungi la ea. La lumina. Sau ea vine la tine. Se întâmplă de fiecare dată când luptăm pentru ce ne dorim. De fie...
