Îmi plac răsăriturile. Poate din perioada căminelor mi se trage. Nu știu. Mă trezesc ușor, sar din pat, nu-mi place sa lenevesc. Ies afara și aștept Soarele. Nu-l aștept ca să fac nu-știu-ce salut, sau să mă închin la el. Ci pentru că mă face să zâmbesc.
Fac parte din ceva imens și mă bucur că sunt norocosul care poate conștientiza frumusețea fiecărei dimineți in parte.
Îmi vine să strig ca eroina lui Prevost "un autre jour, une autre vie!"
Aici este unul dintre cele mai bune locuri de fotografiat asfințitul. Vă îndemn să mergeți. Am fotografiat copacul de zeci de ori. De fiecare data alt cer. Însă copacul a rămas același. Tocmai pentru că reprezintă un punct fix in haosul...
Nu vreau sa îl schimb. Pentru că teoria haosului îmi zice că într-un sistem, oricât de determinist ar fi, dacă ecuațiile care îi descriu comportamentul sunt neliniare, o mica modificare a condițiilor inițiale, duce la un rezultat imprevizibil și catastrofic. Fix ce îmi lipsește.
La sugestia unui prieten mai în vârstă, care mi-a explicat de ce nu e bine, nici măcar pentru el, să leg toți caii din herghelie pentru câțiva măgari nesimțiți, voi redeschide comentariile. Asta și pentru că am observat dorința oamenilor de a învăța. Cel puțin la fotografia cu cerul, am primit peste 100 de mesaje pe messenger, un bombardament întreg. Sa incepem:
1. Setările aparatului. In general fotografiez peisajele de pe trepied. Pun ISO 100, diafragma între F8 și F11, iar timpul de expunere cât rezultă pentru o expunere corectă. Daca am nevoie sa îngheț imaginea, ridic timpul de expunere și mă joc din ISO pentru o expunere corectă.
Astea ar fi cele trei stări principale. Însă eu nu las White Balance pe auto ci îl customizez in grade K, în funcție de ceea ce vreau sa fac. De exemplu pentru fotografiile de noapte folosesc 4000-4500K, iar pentru un apus cu cer incendiar 7000-7500. Dar este in funcție de cum simt eu atmosfera.
Alta setare pe care o controlez este sistemul de metering. Tocmai pentru că vreau ca subiectul să fie expus corect, însă fara a arde cerul, de exemplu, folosesc destul de des spot sau small area. Este adevărat că unele zone vor fi mai închise, însă le recuperez din editare.
Astea sunt setările mele însă fiecare este liber de a face cum dorește. Nu e nimic bătut în cuie. Mai important decât orice este să fii acolo, să prinzi momentul. Căutarea, calea are rostul ei. Câteodată găsești, câteodată nu. Însă drumul este de neprețuit.
2. Tehnica folosită. Am mai multe aparate și echipamente. Majoritatea SH. Și vă sfătuiesc să luați SH-uri. Sunt bune și la mai puțin de jumătate de preț. Iar dacă se strica ceva, nu te doare sufletul prea tare.
Camerele pe care le-am folosit pentru peisaj sunt Nikon D750, Nikon Z6II, Canon Gx7mark II. Iar pentru wildlife, sport și tot ce tine focala lunga, am un Olympus OMD1 MARK II. Pentru cer folosesc senzor full frame sau camera specializata de la ZWO.
Obiectivele toate sunt verificate, cu o sticla incredibilă, majoritatea SH. Am toate categoriile: de la fisheye de 8mm până la focale de peste 600mm. Obiectivul cel mai folosit este un 24-120mm cu F4 pe toată plaja. Este deosebit. Cred că Canon are ceva asemănător 24-105mm, daca nu mă înșel. In fotografia de noapte, folosesc telescoapele. Dar asta este o discuție mult prea largă. O lăsăm pentru altă dată.
Un alt element important în echipamentul meu este trepiedul și montura ecuatoriala (opțională din moment ce nu faceti astrofoto). Trepiedul este condiție sine qua non pentru oricine vrea niste poze serioase, indiferent ce auziți de la câțiva mușchi umflați ce reușesc expuneri de peste o secundă din mână. Fals.
Rucsacul iar este important. Eu am unul special, bicameral: sus pun apă, sandvișuri, și o pereche de chiloți curați (pentru situația în care întâlnesc ursul), iar jos am tot aparatul și două-trei obiective: fisheye, 24-120 și macro. In lateral agăț trepiedul și montura. Iar in alte buzunare îndes intervalometrul, lanternă, baterii de rezerva si un powerbank de 30.000mAh.
Opțional car după mine un cuțit, brichete, pastile și chestii de genul. Iar dacă rămân peste noapte undeva, iau un o folie termica, bivuac...dar cred că doar de doua ori le-am folosit până amu.
3. Locurile unde fac pozele.
Mișun prin pădure pe la Dobrovăț. Cam pe acolo fac majoritatea pozelor. Sau mai merg pe la munte din când în când. Iar la mare doar am treabă în zona.
După cum am zis, deși îmi place, fotografia este elementul secundar a ceea ce fac. Iar ce fac se cheamă plimbare. Cu cât mai lungă, cu atât mai bună. Și când văd un subiect ok, îl fotografiez. Însă am zile in care nu vad nimic sau nu am chef de poze. Și tot ce fac este sa mă plimb și să mă întâlnesc cu tot felul de animăluțe. Dar echipamentul îl car in spate, orice ar fi.
4. Despre mine, cu scuzele de rigoare, nu vorbesc. Și va rog sa îmi respectați alegerea.
Cu drag va răspund la întrebări, daca sunt pertinente.
Încep să mă adun.. as vrea sat nu mă mai risipesc ... parcă am avut consistența polenului. Și vântul asta aproape de primăvară m-a răspândit în aer. Acum parcă mă întorc. Datorită uluitoarei capacități de a aduna bucăți din mine si de a le așeza la loc în corpul meu. De fapt nu adun eu nimic. Ele, bucățile, se adună la loc. Urăsc fragmentele si trunchierile deși asta nu se vede. Fragmentele care se desprind de mine sunt instinctiv cosmetizate la margini si dau senzația de tot unitar. Asta e tot. Bucățile din mine formează entități separate care pentru majoritatea lumii sunt suficiente si complete. Gata pentru a fi etichetate. Atunci, pentru ei sunt doar intr-un singur fel :
" un tip dragut"
" un om periculos"
" un baiat destept"
" ... egoist"
" un barbat puternic"
„un monstru”
" un copil"
"...pervers"
„un om minunat”
„bland”
“un om de nimic”
" un om cu un simt al umorului special"
" .... cinic"
“…priceput”
" ....arognat"
“…inteligent”
" ... nesimitit"
“…cald”
" ... crud"
“iubeste frumosul”
"un om odios"
“…talentat”
" esti norocos sa ai un prieten ca el"
" fereste-te .. nu ai nevoie sa interactionezi cu el"
Bucăți din mine pe buzele și in ochii altora. În bucăți valorez diferit în funcție de norocul fiecăruia. Eu tot sunt altfel. Am întâlnit oameni care au avut răbdarea sau capacitatea să privească toate bucățile astea împreună și să mă descopere așa cum sunt …tot ... eu... pe ăștia îi voi păstra cu sau fără voia lor. Îi voi păstra în mine. Este vorba de răbdare și timp și dăruire. Toate astea nu le avem decât pentru cei pe care îi iubim. Nu pentru cei ce declarăm că îi iubim.
Când am fost supărat pe BigBoss, mi-am amintit că sunt doar un om de pe o planetă norocoasă, printre alte planete care se învârt în jurul unei stele. O stea deloc impozantă. O stea care face parte din grupul celor 200 de miliarde de stele ce formează Calea Lactee. Iar Calea Lactee nu este nimic altceva decât o amărâta de galaxie dintre cele 2 trilioane de galaxii cunoscute.
Și în toată ecuația asta nu intră doar stelele. Ci și praf, gaze, materie neagra, găuri negre, quasari, o mulțime de asteroizi, nebuloase de toate felurile etc.
Și toate sunt într-o ordine incredibilă. O ordine impusă matematic de Marele Dirijor.
Și în toată imensitatea asta, in care nici imaginația nu poate ajunge, printre toate ecuațiile cuantice, printre toate superpozițiile colapsate într-un alt Univers cu trilioane de stele, eu am incredibilul tupeu de a fi supărat chiar pe cel ce creează toate astea.
Sunt mai multe stele pe cer decât fire de praf pe pământ. Și într-o galaxie oarecare exista o stea oarecare. Noi o numim Soare. In jurul stelei se învârt niște bucăți de rocă. Una dintre ele se numește Terra. Și pe Terra, pe un petec de pământ dintr-o țară micuță, într-un oraș obscur, într-un bloc cu 3 farmacii la parter și un lift care te zdruncină la coborâre, locuiesc eu: cel supărat.
P.S. pentru date tehnice în ceea ce privește fotografia, în privat pe mess. Vă explic pas cum pas cum se fac genul asta de poze.
"Iar catre-amurg ,far-a mai tine minte
Cine suntem,aproape de matasa,
Ingenunchind pe paturile sfinte,
Am da ,cu sufletele noastre ,foc la casa."
Aseară am avut un vis ciudat. Biblioteca din Alexandria se mutase în Damasc. Dar Damascul era de fapt o Medina.
In jurul meu, pe culoarele bibliotecii, foarte putini oameni. Și toți vorbeau. Își descărcau inima, povesteau experiențe, trăiri, senzații, fapte care i-au marcat. Sau care încă îi marchează, îi frământă. O grămadă de remușcări, dorințe, regrete. Trăiesc încă o dată ce au mai trăit o dată, trăiesc pentru prima dată continuări ale trecutului care nu au fost, construiesc scenarii dorite care nu vor fi. O hărmălaie de nedescris.
Limba în care vorbeau semăna cu aramaică. De unde știu eu aramaică? Cum de mi-am dat seama că e aramaică? Astea erau gândurile mele. Simplu, îmi veni un gând salvator, din filmul lui Mel Gibson.
Dar ce caut eu aici? Ce fac intr-o biblioteca distrusă de trei ori? Și de ce nu e distrusă acum? Și de ce moșulică din fața mea seamănă cu Dumbledore?
Așaaaa...căutăm secretul timpului. Cum să îl câștig, cum să îl înving, cum să îl fac să estompeze furtuna din mine. Cum sa îmi alunge însingurarea. Pentru că el poate, așa am citit când eram mic într-o carte de povești: un prinț își aștepta zâna și a fost ajutat de Timp. Condiția necesară și suficientă, pe care Timpul le-a cerut-o, a fost sa se iubească.Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Cum de ce cred? Ce întrebare stupidă...Pentru că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti.
Cărțile aveau viața și zburau de ici colo, întrebându-mă daca am nevoie de ele. Aveam nevoie de toate. Voiam să cunosc totul, TOTUL, o sete ce mă mistuia...dar nu de asta venisem. Căutăm altceva. Căutăm Timpul sa mi-l fac prieten.
La un moment dat se apropie de mine un om cu umeri lați. Parcă prea lați pentru un om normal, disproporționat.
- Nu a fost singur, îmi zice
- Poftim?
- Îti spun: nu a fost singur. Eu l-am ajutat. Nu a simțit toată greutatea ei.
- Cum? repet eu neînțelegând nimic.
- Când nu a mai putut...nu auzi? Când nu a mai putut, am fost eu acolo și am ridicat-o, și am purtat-o. Și nu a mai simțit, macar pentru o clipă, povară ei. Nu a fost singur, să știi. Daca el nu a putut duce singur, darămite voi?
- Domnule, nu înțeleg nimic. Cine sunteți și ce vreți de la mine?
- Mă numesc Simon Cirineul.
Atunci am înțeles totul. L-am privit cum se îndepărta. Și m-am trezit.
Fotografia asta am găsit -o in aparat. Nu știu când și unde am făcut-o. Dar îmi place mult. Este blândă. Și e pentru toți cei care au ridicat o cruce a altora. Pentru toți cei care i-au odihnit puțin pe alții: pentru cei ce iubesc cu adevărat.
Vreau să rămân mereu un deal
veghind, pe umerii adânci ai sorţii,
năluca dragostei, pe-un cal,
purtând în traistă un baltag
şi-n ochi amărăciuni păgâne
de rege-al nopţii…
Mai devreme sau mai târziu ajungi la ea. La lumina. Sau ea vine la tine. Se întâmplă de fiecare dată când luptăm pentru ce ne dorim. De fie...
