În bibliotecă

Aseară am avut un vis ciudat. Biblioteca din Alexandria se mutase în Damasc. Dar Damascul era de fapt o Medina. 

In jurul meu, pe culoarele bibliotecii, foarte putini oameni. Și toți vorbeau. Își descărcau inima, povesteau experiențe, trăiri, senzații, fapte care i-au marcat. Sau care încă îi marchează, îi frământă. O grămadă de remușcări, dorințe, regrete. Trăiesc încă o dată ce au mai trăit o dată, trăiesc pentru prima dată continuări ale trecutului care nu au fost, construiesc scenarii dorite care nu vor fi. O hărmălaie de nedescris. 

Limba în care vorbeau semăna cu aramaică. De unde știu eu aramaică? Cum de mi-am dat seama că e aramaică? Astea erau gândurile mele. Simplu, îmi veni un gând salvator, din filmul lui Mel Gibson. 

Dar ce caut eu aici? Ce fac intr-o biblioteca distrusă de trei ori? Și de ce nu e distrusă acum? Și de ce moșulică din fața mea seamănă cu Dumbledore? 

Așaaaa...căutăm secretul timpului. Cum să îl câștig, cum să îl înving, cum să îl fac să estompeze furtuna din mine. Cum sa îmi alunge însingurarea. Pentru că el poate, așa am citit când eram mic într-o carte de povești: un prinț își aștepta zâna și a fost ajutat de Timp. Condiția necesară și suficientă, pe care Timpul le-a cerut-o, a fost sa se iubească.Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Cum de ce cred? Ce întrebare stupidă...Pentru că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti. 

Cărțile aveau viața și zburau de ici colo, întrebându-mă daca am nevoie de ele. Aveam nevoie de toate. Voiam să cunosc totul, TOTUL, o sete ce mă mistuia...dar nu de asta venisem. Căutăm altceva. Căutăm Timpul sa mi-l fac prieten. 

La un moment dat se apropie de mine un om cu umeri lați. Parcă prea lați pentru un om normal, disproporționat.

- Nu a fost singur, îmi zice

- Poftim? 

- Îti spun: nu a fost singur. Eu l-am ajutat. Nu a simțit toată greutatea ei. 

- Cum? repet eu neînțelegând nimic. 

- Când nu a mai putut...nu auzi? Când nu a mai putut, am fost eu acolo și am ridicat-o, și am purtat-o. Și nu a mai simțit, macar pentru o clipă, povară ei. Nu a fost singur, să știi. Daca el nu a putut duce singur, darămite voi? 

- Domnule, nu înțeleg nimic. Cine sunteți și ce vreți de la mine?

- Mă numesc Simon Cirineul. 

Atunci am înțeles totul. L-am privit cum se îndepărta. Și m-am trezit. 

Fotografia asta am găsit -o in aparat. Nu știu când și unde am făcut-o. Dar îmi place mult. Este blândă. Și e pentru toți cei care au ridicat o cruce a altora. Pentru toți cei care i-au odihnit puțin pe alții: pentru cei ce iubesc cu adevărat.