A fost odată...

 

"A fost odată, ca niciodată. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti."

Aici este esența unei întregi fizici. Teoria ne spune că fiecare decizie a noastră crează un univers alternativ. Noi nu îl vedem, însă, într-un fel nedeslușit încă, avem amintiri de acolo. Pentru că și în acele realități suntem tot noi. Complicat pentru percepția umană. 

"Că de n-ar fi, nu s-ar povesti"... Deci, imperativ, există. Pentru că povestesc despre ele sau îmi imaginez acele locuri. Însă în acele universuri eu nu mai sunt cel de amu. Nu mai știu ce știu amu, nu mai sunt omul... 

Dar în toate universurile posibile știu că iubesc. Nu este un argument circular, dar, dacă nu as iubi, toate universurile mele ar dispărea. Și nu s-ar mai povesti, pentru că nu ar mai fi.

Dialog

 

- De ce alegi sa fii așa singuratic?

- Nu aleg. Așa s-a întâmplat. Dimpotrivă sunt un om vesel, social, îmi plac ieșirile cu prietenii.

- Nu inteleg, atunci...

- E simplu. Am dat peste oameni care m-au făcut să aleg asta...cu câteva excepții, care au rămas în sufletul meu. Și am fost îndrăgostit de alții care aveau căldura unei mese și empatia unui aragaz, cu o lupta continuă între eu-rile lor . Caricaturi ale imperativelor de odinioara, pe frecventa unui razboi mondial interior.

- Dar până la urmă e vorba de alegere. Tu ai lăsat acești oameni în jurul tau. 

- Așa e...am greșit. Orbit de visele mele, am uitat să mă uit împrejur. Să deschid ochii. Că dacă îi deschideam vedeam că sunt acolo doar cât reprezint o nevoie. 

- Și acum? 

- Acum? Nu știu. Las viața așa. Nu mai am vise. Ce-o fi, o fi. 

- Ai rămas fără credință? 

- Nu, doar fara încredere.