Ascendit

 

Plouă. Tu urci in continuare. Te gândești că totul se învârte în jurul fericirii și libertății. Pe Pavel nu prea îl ai la inima. Dar totuși el a scris minunea din Corinteni. Multe cuvinte pe care Marin Preda le-a condensat in "daca dragoste nu e, nimic nu e". Dar nu trebuie să îmi fie mie drag. Vorba lui Nicolae Steinhardt: nu mi-e drag, dar îl respect. 

Ploua. Urci. Ești cu gândurile aiurea. Treci pe  un perete de stâncă. Trebuie sa fii atent, piatra este uda. Te aduni, pentru că jos este hău iar tu stai pe o buză de piatra de 10 centimetri. Ești atent pe unde calci și pentru prima oară te gândești ce naiba cauți acolo? Dar cu zambet ironic, fără nicio dramă. Ai mai mult curaj. Pentru că pe zi ce trece afli faptul că este o alegere doar cum vrei sa fii tu cu tine însuți. Restul este scris deja. Dar e important cum alegi să fii, pentru că, în funcție de alegerile tale, te poți simți liber și fericit. Te poți simți doar. Este o iluzie. Dar este o iluzie frumoasă.

Ploua. Urci. Realizezi că frica pe care ai capatat-o acum multi ani, când ai căzut de pe stâncă, a dispărut. Nu-ți mai este frica de înălțime. Sau nu îți mai pasă ție de ea. Cine știe? Te uiți la stânca pe care ești și, râzând, îi spui "peste câteva mii de ani, vei fi și tu un pumn de praf, nu te mai da mare amu". De asta îmi place Eclesiastul. Pentru că ne pune pe toți cu botul pe labe, fie că ești om sau stâncă. 

Ploua in draci. Urci. Pentru prima oară te întrebi unde vrei sa ajungi. Traseul nu există pe nicio hartă. Nu ești tâmpit, deci știi limitele. Dar mai urci un pas, încă unul. Cine știe ce găsești acolo? Te gândești că nu se pomană ți s-a dat gândul ăsta. Ceva trebuie sa fie. Undeva trebuie sa ajungi. Hai, încă un pas...

Aici. Aici trebuia să ajungi. Aici se oprește drumul. Pe platoul asta, ascuns, deasupra norilor. De ce? Habar n-am. Poate pentru că sufletul tau ți-a cerut puțin câmp cu flori de poveste? Iar tot drumul până la pajiște e o alta poveste? Nici asta nu știu. Însă sunt deasupra norilor, nu mai plouă, nu mai are cum. Nici nu mai pun cortul. Voi dormi sub cerul liber, înconjurat de flori. Ce senzație...

Aparatele foto sunt puse pe poziție, în așteptare. Eu zburd și fac tumbe ca mușcat de streche. Simt libertatea. Simt fărâma de fericire. Adorm cu ochii la stele. Viața mea? Ehh...cine naiba mai știe? Știu doar că trebuie să urmez cea mai mare poruncă. Că dacă nu, nimic nu e...