Prima ninsoare...

 

...dar nu cu fulgi de zăpada. Ci un fel de puf alb care a încercat să îmi strice fotografia. Însă l-am folosit in favoarea mea: shame on you, mister tree fluff! 

Smile again

 

Când am făcut poza asta, mă plimbam cu gândurile mele. Intr-acolo unde se duc ele. Evident, pe coclauri. Orașul mă obosește. Oamenii din el sunt tot mai grăbiți și nu mai au timp să-l vadă pe cel de alaturi. Parcă nu-s in apele lor. Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori problemele cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alții își târâie inima greoi pe străzi. Culori gri. Chipurile lor palide abia se sprijină in toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Bucurie deloc. 

Cine le-a luat lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii și a cui e vina ? Cine știe? Lucrurile se pot întâmpla când nu te aștepți. Poți fi rănit atât de tare încât să fie un duș cu apă rece, care să te schimbe din temelii. Să îți schimbe tot ce simți, gândești, speri, cauți etc.

Nimeni nu e ferit de așa ceva. Gesturi mici, nepăsări, priviri, toate adunate. Mie mi s-a întâmplat recent cu un om care îmi voia prietenia. Un om pe care l-am ajutat în orice situație, când era în spital sau când ai lui au fost accidentați, bolnavi, sau când avea crize de tristeți sau nesiguranțe, căruia i-am înghițit multe mizerii și alte și alte și alte. Ultima fază pe care mi-a făcut-o mi-a dat măsura nepăsării sale. Pentru omul ăla nu valoram nici cât o para chioară. L-am rugat să mă ia cu mașina știind că merge in aceeași direcție. M-a refuzat spunând că are pe cineva în mașină, plus doua saltele sport in portbagaj, plus ... Eu, cel pe care și-l dorea prieten, nu avea loc în mașina sa de 5 locuri. Acele doua saltele și un pasager, un oarecare no name se opuneau cu strășnicie. Nu mă ridicam la înălțimea lor. Erau clar motive. Eu eram năuc...m-a bușit si râsul. Apoi și-a dat seama că a făcut-o lată și a încercat să dreagă busuiocul. Prea târziu, greața era deja instalată. Și faza cea mai tare e că habar n-are cat de tare m-a rănit. Pentru că este incapabil să realizeze asta. Vorbe, vorbe la adăpostul cărora sta un munte de ipocrizie. Degeaba rugăciuni, daca în interior e...nimic.

Îi priveam fața...Peste chipul meu erau desenate zâmbete senine așezate parca de însăși mana unui prieten adevărat, drag si bun. Oriunde, oricând, oricum.

Rugăciune

 

"Te port in rugăciuni!"

Lasă că mă port și singur, am zis. Și aveam dreptate. Pentru că nu e rugăciune mai mare decât două mâini care mă ajută să pun o branulă. Sau îmi dau o farfurie de supa caldă când abia mă târâi. Sau o ora de odihnă când îmi pica ochii de oboseală. Sau un umăr când am sufletul ferfeniță. 

Se cuvine sa avem ochi care să vadă si inima să iubeasca, mai mult decât niște cuvinte pe care le rostești, crezând că fac ceva. Nu, ele cuvintele nu fac nimic fără lucruri concrete, daca nu sunt acoperite de fapte. Devin niste minciuni fardate...alte minciuni. 

Rugăciuni. Se întâmplă minuni. Sufletele zâmbesc în felinare uitate de floraresele din colț în soare. Miraj. Plutim ușor. Nu fac doi bani, nu fac nici cât o ceapă degerată in fața unei acțiuni clare, distincte, precise, menită să ajute cu adevărat. 

Dar mai bine tac. Tăcerea apasă, mai ales în prag de seară. Mă face să număr amintiri și să scad dezamăgiri...cu ce naiba rămân? Cu mai nimic. 

Îmi iau aparatul și fac o poza. O poza cat o rugăciune.