Sunt momente rare în care realizezi cât de singur ești. Și nu e vorba de prieteni. Ci de acel om pe care îl ai lângă tine la 2:15AM. Când îl poți ruga să îți țină puțin crucea, doar puțin cât sa îți tragi sufletul căzut pe jos. Acel om care să fie lângă tine și la 2:15AM și peste 30 de ani. Abia acel om te iubește cu adevărat.
Bunica îmi spunea ca viața este ca o ceapă. Incerci să o tai așa cum trebuie și să o pui in cratiță, dar ea fuge când în stânga, când în dreapta, și te mai face să mai si plângi în dansul ei.
"Şi să privim cerul cu tragice stele,
care mai ia forma poruncilor grele,
oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă,
iar după ei se mai aude o toacă."
In anii '60 prin lagărele comunismului se practică așa numita "privișca". Cică s-ar traduce ca un fel de te obișnui cu ceva. Era o metoda învățată de la agenții NKVD ului. Deținutul politic se scotea din carceră, se ducea în fața plutonului de execuție, se lega la ochi, auzea "pregătiți arma, ochiți, foc!". Auzea armele trăgând. Era secunda dinaintea morții. Acea clipă groaznică. Dar nu murea, pentru că se trăgea in aer. Era o metoda de terminare psihică a deținutului. O metodă care se repeta. Niciodată nu știai când vor trage cu adevărat în tine. O cruzime.
De ce am inceput așa? Pentru că există multe metode de tortura care seamănă cu "privișca". Nu în lagărele comunismului, nu în închisori, ci în banalul cotidian. Este ca acea sabie imensa agățată de un fir de păr de cal, deasupra scaunului de domnie a lui Damocles.
Una dintre metodele de tortură demne de privișca este neiubirea. Nu ură, ci neiubire. Nu este opusul iubirii, nu este sinonimă cu nepăsarea, nu are niciun corespondent în paletarul standard de sentimente. Ci este muuult mai perfidă. Este cea mai mare minciună dintr-o relație. Oricare ar fi tipul de relație: prieten- prieten, iubit-iubita, soț-soție, chiar și parinte-copil. Din păcate nu o conștientizăm decât foarte târziu când ești deja în malaxorul ei.
Când se întâmplă? Cum se manifestă? Pai neiubirea are o grămadă de fețe și toate duc spre senzația că relația se poate termina in orice clipă. Din senin. Din nimic. Zero predictibilitate. Privișca!
Neiubirea este când ești criticat permanent pentru orice. Știi că ești un om care face o grămadă de lucruri la care unii nici nu visează. Cu toate astea ești depreciat, devalorizat sistematic.
Neiubirea este și suma nemulțumirilor eterne, cu tăceri și boturi puse, in loc de dialog direct. Este doza de nefericire zilnică, picătura care ți-e administrată cu zâmbetul pe buze. Sau a controlului total sub deviza "grijei". Acea manipulare care îți este livrata ca dorința de a te ajuta sa fii mai bun decât ești. Pentru că pentru el/ea nu ești niciodată suficient de bun.
Neiubirea se materializează perfect in minunatul Cald-Rece, explicat printr-un simplu "așa sunt eu". Deși pentru "așa sunt eu", tot TU ești vinovat.
Dubla măsură, paiul din ochiul celuilalt, schimbarea constantă a regulilor in timpul jocului fac parte din paleta Neiubirii.
Neiubirea este si atunci când nu ai voie să ceva...orice. Să vorbești, sa faci ca iepurașul, să cânți, să râzi sau să îmbrățișezi, sa sari într-un picior, sa te strâmbi, sa te alinți. Nu poți vorbi despre ceea ce simți – sunt lucruri neimportante. Nu poți cere nimic, pentru că ești "needy". Nu poți să contezi pe căldură omului de langa tine.
Neiubirea este și atunci când visele tale nu contează. Sunt privite cu benignă indiferență. Ele se iau într-un calcul probabilistic și atunci doar trecând printr-un lung șir de condiționări egolatre.
Neiubirea este și atunci când ești certat pentru orice mult prea tare, deși nu ai făcut mare brânză, dar brânză pe care ai făcut-o este totală în ochii ce te neiubesc. Declanșează Armagedonul. Este transformarea picăturii in Potop biblic.
Nu ești lăudat pentru nimic. De fapt atunci ești neobservat. Iar ceea ce ai gătit tu, deși ai gătit cu drag, persoana apropiată va mânca fără a spune nimic. Și nu-ți va aprecia efortul pe care îl depui...este doar un blid de mâncare, ce mare chestie ai făcut?
Neiubirea- este atunci când nu ai voie nimic. Atunci când ești enervant, deranjant, vorbești doar aberații și trebuie să stai doar într-un colț și să taci. Și nu ai voie să te opui. Pentru că ți se răspunde "nu-ți convine, altul/alta". Stai și așteaptă!
Când nu te apără, dar îți spune: Este vina ta! – aceasta este neiubirea.
Când îi pare rău pentru banii cheltuiți pe cadoul de ziua ta și îți spune "ohooo...la cat a costat!" – este neiubire.
Nu este ură! Dar uneori este mult mai rău decât ura. De ce? Pentru că neiubirea îl face pe om să fie timid, ciudat, urât și mereu încordat; el mereu se teme să strice totul, să împiedice, să enerveze. Îl transformă în ceva urât, ceva ce nu a fost vreodată.
Și nu ai ce face în această situație, trebuie sa evadezi sau doar să găsești forța să-ți strângi lucrurile și să pleci.
Alternativa e sa te metamorfozezi in ceva ce nu-ți va plăcea, ceva ce ai urât de când te știi, pentru că neiubirea te-a împuținat enorm. Este nevoie de o mare cantitate de iubire să îți revii. Iar tu nu ești decât un om, cu timp limitat.
Cândva, într-o seară de 31, mi-am zis că o plimbare cu mașina îmi va face bine. Și am plecat spre nicăieri. Am condus vreo 4 ore. Cu doua minute înainte de miezul nopții, am oprit mașina, am deschis o sticla de șampanie, am luat doar un gât, am aprins o lumânare și mi-am pus o dorință. Și cam atât a fost.
Dar asta s-a întâmplat cândva, demult. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti...Când eram foarte însingurat. Nu singur, ci ca acum, însingurat. Pentru ca singurătatea mi-am cucerit-o. Însingurarea nu. Pentru că însingurarea nu ține de mine. Ci de faptul că e suma tuturor lumânărilor aprinse, fără rezultat. Și toate acele lumânări au legătură cu oamenii din viața ta. "Oamenii mari sunt ciudați".
In noaptea asta dintre ani...ehh... Și când cred că e greu, mă gândesc la seara aia. Atunci a fost cel mai greu.
Iar 2023 a fost unul dintre cei mai urâți ani. Și dacă urâtul din el s-ar termina la ora 12:00 pe data de 31.12 ar fi bine. Dar nu e așa. Reverberează in 2024. Ecourile lui se duc departe în timp.
Am învățat să surzesc la comanda. Ecourile m-au făcut așa. Nu este vina mea că nu văd o pălărie, ci un piton care a înghițit un elefant. Da, văd lucruri, le simt. Așa m-am născut. Ca în Micul Prinț. "Oamenii mari sunt ciudați". Și da, pentru a avea parte de fluture, a trebuit să suport câteva omizi.
2024...anul primăverii, anul fluturelui meu. Îl aștept.
Aici, într-o noapte, am mângâiat visul. Vis între doua ferestre. Razele diminetii mi-au deschis genele așezate in rugă. Si dorul a stat sprijinit, aruncând în geam așchia Lunii.
Am cartea la aceeași pagină pe care au căzut flori de măr, apoi flori de liliac, apoi flori de salcâm, apoi de câmp, de floarea-soarelui, acum de gheață…. Gândurile mi le varsă în cupe și le usuc pe vitralii. Acasă mă așteaptă oglinda atârnată într-un cui strâmb căutând nemurirea lui Kundera... Si nu mai sunt eu, e doar o umbră a aceluiași gând ce reflectă culoarea iubirii spusă altfel...
Port în suflet pe toți. Nu împart eu dreptatea. Nu stabilesc eu cine este vrednic și cine este nevrednic. Încerc să nu judec. Nu reușesc tot timpul. Încerc iarăși. Sau viața mă învață să nu judec, chiar dacă sunt judecat. Iubesc, chiar dacă... Mângâi, chiar dacă... Îmbrățișez, chiar dacă...
Singur mă ridic când urlu de durere într-un strigăt mut. Un sunet de înger fara clopot. Omul, a venit, a văzut urletul, dar a trecut pe lângă... pe alături. Sau a râs.
Am învățat să-mi fac aripi din cuvinte, să zbor dincolo de dorințe. Acolo unde fericirea își face cuib. Suspinul unui izvor imi aranjează ca pe niste cărți gândurile despre lume. Încă mai trag de crengile înverzite si le aduc tot mai mult în mijlocul sufletului ca să devină padure răcoroasă pentru zilele dogorite ale vieții.
Inima mea e doar una si viata mi-a dat-o de-a dura ca în povestea turtiței fermecate. Iar si iar dărâm hambarele omului celui care am fost si măresc inima. Însă mor anotimpuri...unul după altul.
Ochi care nu se mai văd. Mâini care nu se mai ating. Buze care nu se mai sărută. Îmbrățișări care nu mai au pereche. Trupuri mutilate sau nu de viață cetății, închise în închisori, pentru că undeva, cândva, cineva a împărțit dreptatea altfel. Abuzuri. Învinuiri. Răstigniri. Renunțări. Jertfe. Înecăm dureri, furii, emoții. Întrebări fără răspuns. Răspunsuri fără întrebări. In piatră nu exista suferință, dar în frica de piatră da…
Aud tăcerile surde sau tăioase. Cunosc privirile pierdute sau apăsate. Simt durerile trăite. Omul lipsă, prezența absența, mâna neatinsă. Frica de miros. Pereți albi. Îmbrățișări în aer. Durerea ta - durerea mea. Bucuria ta - bucuria mea. Tăcerea ta - tăcerea mea. Oglindă-oglinjoară....
Deznădejdea amăgește sufletul. M-ai lovit peste obrazul stâng, nu-i nimic. L-am intors si pe dreptul, ba mai mult, ti-am oferit chiar o compresa pentru a o pune pe mana cu care m-ai lovit....poate ti s-a invinetit.
Sunt o lumanare. Ard, ma sting, sunt reaprins. Sunt tot in toate. Bucati din mine in ochii tuturor. Dupa norocul sau comoditatea lor. Consistenta polenului. Viata, inima, gandurile imi sunt uitate.
Sarbatori fericite tuturor, cu cei dragi alaturi!
Și te trezești într-o dimineață...Timpul nu rezolvă nimic. Timpul doar estompează si te atrage într-un vârtej. Te îndrepți sigur spre o tornadă care știi că te va ridica de la pământ și te va duce spre nicaieri.
Oricât de matur si de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el și are nevoie sa se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat si iubit.
Grație unuia dintre cei mai titrați fotografi pe care ii are Iașul (am bucuria de a-l numără printre prieteni), m-am ales cu un obiectiv. ...
