În sfârșit, am reușit să mă strâng câteva zile pe acasă și să editez dintre fotografii.
Abia aștept eclipsa de anul viitor de pe 2 august. Cine își dorește să meargă cu mine, să anunțe din timp. Mai ales că merg într-un loc drag sufletului meu: Algeria...dunele Saharei. Îmi amintesc noaptea aceea înstelată, când deșertul părea mai vechi decât lumea, iar cerul, atât de aproape, îmi dădea sentimentul neliniștitor că cineva mă privește din adâncul lui.
Povestea e simpla. Eram tânăr atunci. Mult prea tânăr ca să înțeleg că unele locuri nu rămân în urmă când pleci din ele. Se așază în tine, tăcute, și așteaptă.
Îmi amintesc nisipul rece sub mâini și liniștea. Nu era liniștea pe care o cunoaștem noi, oamenii, între două zgomote. Era o liniște deplină, aproape dureroasă, în care îți auzeai propriile gânduri și, pentru prima dată, nu mai puteai fugi de ele. Priveam stelele și mă gândeam, fără să știu de ce, că într-o zi mă voi întoarce.
Au trecut anii. Tinerețea s-a îndepărtat încet, fără să-și ia rămas-bun. Au rămas fotografii, câteva amintiri și chipul unui om pe care uneori îl recunosc cu greu în oglindă.
Dar deșertul a rămas acolo. Și acum, după atâția ani, voi porni din nou spre el. Nu pentru a căuta ceea ce am pierdut — fiindcă unele lucruri, odată pierdute, nu mai pot fi găsite. Ci pentru a vedea dacă omul care am fost mai trăiește încă undeva, sub nisipul acela, privind același cer.
La eclipsa de anul viitor, Soarele se va întuneca pentru câteva clipe. Iar eu voi sta din nou în deșert. Poate că, în acea clipă, când lumina zilei va dispărea și stelele vor apărea peste dune, voi înțelege în sfârșit de ce, cu zeci de ani în urmă, am simțit că trebuie să mă întorc.
Date tehnice:
Stacking 120 poze, diverse expuneri pentru cromosfera, perle Bailey și diamant.
Camera OMD E1 mk2, obiectiv 300mm (echivalent 600 FF), trepied, urmărire manuală.
Localitate: Molina de Aragon, best place for view.
