Norii nu coborau peste munți, ci păreau să se prăbușească asupra lor cu o voință întunecată, ca și cum cerul însuși ar fi fost cuprins de o neliniște pe care nu o mai putea ascunde. Din adâncul acelor mase cenușii și uriașe se năștea o amenințare mută, asemenea gândurilor care îl vizitează pe om în ceasurile cele mai grele, când nu mai știe dacă se teme de lume sau de sine însuși.
Și totuși, sub această împărăție a furtunii, muntele strălucea. O limbă de lumină se așternuse peste creastă, atingând iarba cu o tandrețe aproape dureroasă. Era ca o ultimă mângâiere a harului asupra unui suflet care încă nu se hotărâse dacă să se piardă ori să se mântuiască. Pantele verzi și aurii păreau să poarte pe ele urmele unei lupte nevăzute, iar fiecare piatră, fiecare fir de iarbă părea să știe ceva despre suferință.
Privind această priveliște, ai fi putut crede că natura însăși trece printr-o criză de conștiință. Deasupra, norii se adunau ca niște judecători neînduplecați; dedesubt, pământul continua să lumineze cu o încăpățânare aproape omenească. Și tocmai în această împotrivire tăcută se afla frumusețea: nu în pace, ci în conflict; nu în seninătate, ci în lupta dintre lumină și întuneric.
Era unul dintre acele peisaje în care omul își recunoaște propria inimă — mică, fragilă, amenințată de furtuni fără nume, dar încă atinsă de o rază de lumină pe care nici cele mai grele neguri nu reușesc să o stingă.

