Pe creastă

 

Norii nu coborau peste munți, ci păreau să se prăbușească asupra lor cu o voință întunecată, ca și cum cerul însuși ar fi fost cuprins de o neliniște pe care nu o mai putea ascunde. Din adâncul acelor mase cenușii și uriașe se năștea o amenințare mută, asemenea gândurilor care îl vizitează pe om în ceasurile cele mai grele, când nu mai știe dacă se teme de lume sau de sine însuși.

Și totuși, sub această împărăție a furtunii, muntele strălucea. O limbă de lumină se așternuse peste creastă, atingând iarba cu o tandrețe aproape dureroasă. Era ca o ultimă mângâiere a harului asupra unui suflet care încă nu se hotărâse dacă să se piardă ori să se mântuiască. Pantele verzi și aurii păreau să poarte pe ele urmele unei lupte nevăzute, iar fiecare piatră, fiecare fir de iarbă părea să știe ceva despre suferință.

Privind această priveliște, ai fi putut crede că natura însăși trece printr-o criză de conștiință. Deasupra, norii se adunau ca niște judecători neînduplecați; dedesubt, pământul continua să lumineze cu o încăpățânare aproape omenească. Și tocmai în această împotrivire tăcută se afla frumusețea: nu în pace, ci în conflict; nu în seninătate, ci în lupta dintre lumină și întuneric.

Era unul dintre acele peisaje în care omul își recunoaște propria inimă — mică, fragilă, amenințată de furtuni fără nume, dar încă atinsă de o rază de lumină pe care nici cele mai grele neguri nu reușesc să o stingă.

O dimineață

 

Dimineața se ridica încet din apa nemișcată, ca o mărturisire pe care lumea o amânase prea mult. Aerul era rece, cu acea răceală curată care nu rănește, ci trezește. Deasupra stufului, soarele apărea timid la marginea orizontului, însă lumina lui era deja bogată și caldă, ca și cum ar fi purtat în sine amintirea tuturor verilor trecute.

Lacul tăcea. Nu era liniștea obișnuită a lucrurilor lipsite de viață, ci o tăcere adâncă, aproape conștientă, asemenea celei care se așterne între două gânduri importante. Copacii de pe malul îndepărtat stăteau întunecați și sobri, ca niște martori bătrâni care văzuseră prea multe pentru a mai fi surprinși de frumusețe.

Lumina cădea peste apă cu o blândețe care părea nemeritată. Se răsfrângea în valuri aproape nevăzute, aprinzând stuful într-un aur viu, de parcă fiecare fir ar fi păstrat în el o scânteie ascunsă. În acel ceas rece al dimineții, căldura nu venea din aer, ci din lumină; și poate tocmai de aceea părea mai prețioasă.

Există momente în care omul simte, fără să poată explica, că lumea este mai mare decât toate grijile sale. O astfel de dimineață a fost aceasta. Nimic nu se mișca, nimic nu cerea atenție, nimic nu striga. Și totuși, în acea tăcere aurie, între răcoarea apei și focul blând al răsăritului, se afla o frumusețe atât de simplă și atât de adevărată, ca o amintire dintr-o viață pe care n-ai trăit-o niciodată, dar pe care, în mod ciudat, o recunoști.