Am fost acolo invitat de către un muzeu foarte prestigios al țării (prietenii știu despre ce vorbesc) să țin o conferința cu tema "Fotografierea Universului și căutarea lui Dumnezeu". Ei bine, nu cred că o pot ține. Pentru că e foarte personala. Nu astrofotografia este personală, ci căutările mele sunt.
Aseară am stat și m-am gândit serios. Nu știu dacă Dumnezeu există. Iată. Am spus-o. Adică eu cred că există, dar e doar credință, fără o probă științifică.
Și poate că ar trebui să mă opresc aici, pentru că uneori cele mai simple propoziții sunt cele mai greu de suportat.
Dar nu pot.
Pentru că, de fiecare dată când cred că am terminat cu întrebarea aceasta, vine noaptea. Iar eu ies afară cu aparatul foto, pun trepiedul, îndrept obiectivul spre cer și mă trezesc din nou acolo unde nu voiam să ajung.
La Dumnezeu. Nu pentru că Îl văd. Nu L-am văzut niciodată. Și nici nu cred că un aparat foto Îl poate fotografia.
Ci pentru că, uneori, privind suficient de mult cerul, începi să bănuiești că întrebarea nu poate fi îngropată atât de ușor pe cât ai fi vrut.
La început am crezut că astrofotografia este despre lumină.
Apoi am înțeles că este despre timp.
Lumina care ajunge pe senzorul aparatului meu a plecat cândva dintr-un loc pe care nu-l voi vedea niciodată așa cum a fost atunci. Uneori a călătorit milioane de ani.
Eu apar în povestea ei abia la sfârșit. Un om. O noapte. Un trepied. Un aparat. Un deget pe un buton. Atât.
Și totuși, acea lumină a străbătut întunericul atât de mult timp ca să ajungă, în cele din urmă, la mine.
Mă gândesc uneori la absurditatea acestui lucru.
Fotografiez fantome ale trecutului.
Poate că asta facem cu toate lucrurile importante din viață.
Există ceva în astrofotografie care mă umilește. Nu aparatul. Nu tehnologia. Ci distanța.
Privesc o galaxie și știu că este atât de departe încât mintea mea poate rosti numărul, dar nu-l poate simți.
Pot spune milioane de ani-lumină. Pot scrie cifra. Pot calcula. Dar nu pot simți milioane de ani. Aici înțeleg pentru prima dată cât de ciudat este omul. Putem cunoaște lucruri pe care nu le putem imagina. Putem calcula ceea ce nu putem cuprinde. Putem vorbi despre infinit fără să fi întâlnit vreodată infinitul.
Și apoi, după ce facem toate acestea, ne uităm unul la altul și spunem: „Eu știu ce este real.”
Poate. Poate că știm. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva această siguranță este doar frica noastră de necunoscut îmbrăcată frumos în certitudine.
Am încercat să-L neg pe Dumnezeu.
Nu spun asta ca pe o virtute. Și nici ca pe o vină. Pur și simplu am încercat. Mi-am spus că universul nu are nevoie de Dumnezeu. Că există fizică. Că există legi. Că există evoluție. Că există timp. Că există cauzalitate. Și toate acestea sunt adevărate. Nu vreau să le neg.
Dimpotrivă. Cu cât aflu mai mult despre univers, cu atât sunt mai fascinat de ele.
Dar apoi vine întrebarea pe care nu o pot reduce la o ecuație:
De ce există toate acestea? Și atunci mă enervez. Pentru că este o întrebare nedreaptă. Nu există un telescop pentru ea. Nu există un experiment simplu. Nu există un grafic.
Nu există un buton pe care să-l apăs și să apară răspunsul. Și poate că tocmai de aceea omul a inventat atâtea răspunsuri. Pentru că nu suportă întrebarea. Mă tem uneori că Dumnezeu este doar o invenție a fricii mele.
O invenție a omului care nu poate accepta că va muri.
O poveste pe care o spunem copiilor și nouă înșine pentru că este prea greu să privim neantul fără să ne agățăm de ceva. Această posibilitate mă sperie.
Dar există și cealaltă posibilitate. Că poate tocmai această foame de sens nu este o boală. Că poate faptul că omul nu se mulțumește cu simplul fapt că există este un indiciu, nu o slăbiciune.
Nu știu. Și detest faptul că nu știu. Pentru că omul vrea certitudine. Vrea să știe. Vrea să închidă ușa și să spună: „Gata. Acum înțeleg.”
Dar cerul nu-mi permite asta. Cerul nu închide nimic. Îl deschide.
Într-o noapte, dacă stai suficient de mult sub stele, începi să înțelegi ceva teribil. Nu doar că universul este mare. Ci că noi nu suntem centrul lui. Și totuși avem această capacitate aproape inexplicabilă de a-l contempla.
Materia din care sunt făcute mâinile mele a fost cândva în stele. Atomii din trupul meu au o istorie care începe cu mult înainte de mine.
Și acum acea materie ține un aparat foto și încearcă să afle de unde a venit.
Ce ironie. Universul a produs o ființă care poate privi universul și poate întreba de ce există. Dacă totul este doar întâmplare, atunci este o întâmplare extraordinară.
Dacă există un Dumnezeu, atunci este poate una dintre cele mai stranii forme în care Dumnezeu ni se poate arăta: nu printr-o apariție, ci prin capacitatea noastră de a întreba.
Și totuși, dacă Dumnezeu există, de ce tace?
Aceasta este întrebarea care mă doare cel mai tare. Nu de ce nu Îl pot fotografia. Nu de ce nu Îl pot demonstra. Ci de ce tace.
De ce lasă omul să se zbată între credință și necredință? De ce permite atâta suferință? De ce nu spune pur și simplu: „Da. Sunt aici.” Ar fi atât de simplu. O lumină. Un semn. Un răspuns imposibil de contestat.
Și totuși nu vine. Sau poate vine, iar noi nu știm să-l recunoaștem. Poate că ne așteptăm la fulgere și ni se dă tăcere. Ne așteptăm la glas și ni se dă libertate. Ne așteptăm la dovadă și ni se dă posibilitatea de a alege.
Dacă aceasta este intenția lui Dumnezeu, atunci este o intenție aproape crudă.
Pentru că libertatea înseamnă și posibilitatea de a-L refuza. Dar poate că un Dumnezeu care nu ne-ar permite să spunem „nu” nu ar mai fi Dumnezeul pe care îl căutăm. Ar fi doar o evidență. Iar în fața evidenței nu există credință. Există doar supunere.
Eu nu vreau un Dumnezeu pe care să-L pot demonstra ca pe existența unei galaxii. Vreau, dacă există, un Dumnezeu care să poată suporta îndoiala mea.
Pentru că îndoiala mea nu este un spectacol.
Este sinceră. Uneori cred. Uneori nu cred. Uneori mă rog. Alteori mă întreb cui vorbesc.
Și există nopți în care toate acestea par ridicole.
Stau lângă aparat și mă gândesc:
„Ce faci, omule?” Ai venit în frig, ai cărat toate lucrurile astea după tine, ai așteptat ore întregi pentru câteva minute de cer senin și acum vorbești cu un Dumnezeu pe care nici măcar nu știi dacă Îl consideri real.
Și poate că omul din mine râde. Dar un alt om din mine continuă să privească.
Poate că astrofotografia este, fără să fi vrut, o formă de rugăciune. Nu una cu formule. Nu una sigură pe ea. Ci una care seamănă mai mult cu: „Privește-mă și spune-mi că nu sunt singur.”
Nu știu dacă cineva răspunde. Dar continui să întreb. Asta este partea cea mai ciudată.
Dacă aș fi convins că nu există nimeni, probabil că întrebarea ar trebui să moară.
Dar nu moare. De ce? Aici mă întorc mereu.
Poate pentru că omul nu poate trăi doar cu ceea ce poate demonstra. Poate pentru că există în noi ceva care cere mai mult decât existența biologică. Sau poate pentru că suntem foarte buni la a ne inventa propriile consolări. Nu știu.
Și iarăși mă întorc la aceeași neputință. Nu știu.
Dar știu ce se întâmplă când fotografia apare pe ecran. Știu momentul. Imaginea este întunecată la început. Apoi începi să tragi de ea. Lumina iese. Apar stelele. Apar nebuloasele. Apar structuri pe care ochiul nu le-a văzut niciodată. Și, încet, din întuneric se naște ceva.
Poate că este doar informație. Doar fotoni. Doar matematică. Doar fizică. Și totuși, când mă uit la imagine, nu pot spune „doar”.
Poate că acesta este cuvântul pe care îl folosim prea des.
„Doar materie.”
„Doar chimie.”
„Doar neuroni.”
„Doar evoluție.”
„Doar întâmplare.”
De ce „doar”?
De ce ar trebui ca o explicație să anuleze misterul? Dacă aflu cum funcționează o floare, nu devine mai puțin frumoasă.
Dacă aflu cum se naște o stea, nu devine mai puțin uimitoare.
Poate că explicația nu distruge misterul.
Poate îl mută mai adânc. Și atunci mă gândesc la Dumnezeu din nou. Nu ca la un bătrân ascuns undeva deasupra norilor.
Nu ca la o soluție pentru ceea ce nu înțeleg.
Ci ca la posibilitatea ca existența însăși să nu fie absurdă.
Ca la posibilitatea ca faptul că există ceva în loc de nimic să nu fie un accident fără martor.
Ca la posibilitatea ca, dincolo de toată materia aceasta care se naște și moare, să existe o conștiință care nu privește universul din afară, ci îl cuprinde.
Nu pot demonstra asta.
Știu. Și nici nu vreau să mă mint.
Dar nici nu pot demonstra contrariul.
Iar aici rămân.
În acel loc incomod dintre credință și îndoială.
Poate că tocmai acolo sunt cel mai sincer.
Uneori mă întreb ce va rămâne din mine.
Nu din fotografii.
Fotografiile vor rămâne poate ceva timp.
Apoi vor deveni fișiere uitate într-un hard disk.
Apoi hard diskul va muri. Apoi oamenii care m-au cunoscut vor muri. Și, într-o zi, numele meu nu va mai însemna nimic pentru nimeni.
Universul nu va observa. Stelele vor continua. Galaxiile vor continua. Pământul va continua să se învârtă.
Și poate că aceasta este cea mai grea dintre toate întrebările mele: dacă totul se termină, ce înseamnă că am fost aici? Poate că Dumnezeu este răspunsul la această întrebare. Sau poate că nu.
Dar dacă nu este, atunci de unde vine această nevoie aproape disperată ca viața noastră să însemne ceva?
De ce ne doare ideea de a fi uitați?
De ce vrem ca iubirea noastră să conteze?
De ce vrem ca bunătatea să fie mai mult decât o reacție chimică?
De ce vrem dreptate chiar și atunci când știm că lumea nu este dreaptă?
Poate că omul nu este făcut doar pentru a trăi.
Poate că este făcut pentru a căuta.
În cele din urmă privesc fotografia. Nu este Dumnezeu acolo. Știu asta. Este lumină. Sunt stele. Este timp. Este spațiu. Este materie.
Și este un om care, pentru câteva ore, a stat sub cer și a încercat să păstreze ceva ce nu putea poseda. Un om oarecare. O viață scurtă. O întrebare prea mare. Și un aparat foto.
Poate că asta suntem cu toții. Ființe trecătoare care încearcă să păstreze ceva din eternitate..
Fotografiem oamenii pentru că îi iubim și știm că îi vom pierde. Fotografiem munții pentru că știm că într-o zi nu vom mai urca pe ei. Fotografiem cerul pentru că știm că noi vom dispărea, iar el va rămâne.
Și poate că, fără să ne dăm seama, fiecare fotografie este o mică rugăciune împotriva uitării.
„Am fost aici.”
„Am văzut.”
„Mi-a păsat.”
„Am iubit.”
Nu știu dacă Dumnezeu există. Dar știu că, atunci când privesc cerul, întrebarea nu mă mai sperie ca înainte.
Poate pentru că am înțeles că nu trebuie neapărat să o rezolv. Poate că unele întrebări nu sunt făcute pentru a fi închise. Poate că sunt făcute pentru a ne ține treji. Iar eu prefer să rămân treaz. Să mă uit. Să mă îndoiesc. Să sper. Să nu mint. Să nu transform ceea ce nu știu în certitudine doar pentru că mi-e teamă de necunoscut. Și nici să transform necunoscutul în neant doar pentru că nu-l pot măsura.
Într-o noapte limpede voi ieși din nou. Voi pune trepiedul. Voi îndrepta obiectivul spre cer. Voi verifica focalizarea. Voi porni montura.
Și, când totul va fi gata, voi apăsa pe declanșator. Un gest mic. Ridicol de mic. În fața universului.
Dar poate că Dumnezeu, dacă există, nu are nevoie de gesturi mai mari. Poate că nu așteaptă o demonstrație. Poate că așteaptă doar să privim.
Iar dacă în clipa aceea, privind cerul, voi simți din nou că dincolo de toată această imensitate există ceva ce nu pot numi, nu voi mai încerca să-l transform într-o dovadă.
Voi lăsa întrebarea să rămână între mine și cer.
Poate că este să ai curajul să privești în întuneric, să nu vezi nimic cu ochii, și totuși să nu încetezi să cauți lumina. Cu ochii tăi, nu vezi aproape nimic din ce îți oferă Universul. Ai nevoie de un senzor care sa înmagazineze suficientă lumină încât să apară ceva.
Cine știe? Poate și cu Dumnezeu e la fel: trebuie sa înmagazinezi suficientă lumină în tine, încât să Īl vezi/ simți. Iar eu nu sunt inca acolo. De asta, mi se pare o ipocrizie să țin aceasta conferință: nu pot minți!
