Dimineața se ridica încet din apa nemișcată, ca o mărturisire pe care lumea o amânase prea mult. Aerul era rece, cu acea răceală curată care nu rănește, ci trezește. Deasupra stufului, soarele apărea timid la marginea orizontului, însă lumina lui era deja bogată și caldă, ca și cum ar fi purtat în sine amintirea tuturor verilor trecute.
Lacul tăcea. Nu era liniștea obișnuită a lucrurilor lipsite de viață, ci o tăcere adâncă, aproape conștientă, asemenea celei care se așterne între două gânduri importante. Copacii de pe malul îndepărtat stăteau întunecați și sobri, ca niște martori bătrâni care văzuseră prea multe pentru a mai fi surprinși de frumusețe.
Lumina cădea peste apă cu o blândețe care părea nemeritată. Se răsfrângea în valuri aproape nevăzute, aprinzând stuful într-un aur viu, de parcă fiecare fir ar fi păstrat în el o scânteie ascunsă. În acel ceas rece al dimineții, căldura nu venea din aer, ci din lumină; și poate tocmai de aceea părea mai prețioasă.
Există momente în care omul simte, fără să poată explica, că lumea este mai mare decât toate grijile sale. O astfel de dimineață a fost aceasta. Nimic nu se mișca, nimic nu cerea atenție, nimic nu striga. Și totuși, în acea tăcere aurie, între răcoarea apei și focul blând al răsăritului, se afla o frumusețe atât de simplă și atât de adevărată, ca o amintire dintr-o viață pe care n-ai trăit-o niciodată, dar pe care, în mod ciudat, o recunoști.
Ce diferit vezi tu lumea! Poate că de asta vor oamenii să fie în jurul tau, pentru că le arăți un altfel de viață. Cum mi-ai arătat și mie acea lebădă și mi-ai zis povestea ei. Pentru mine, până când mi-ai povestit despre ea, era doar o lebădă ca multe altele. Acum, când mai merg pe acolo și o privesc, văd o ființă cu o poveste in spate. O poveste despre viață.
ReplyDeleteȘi uite așa, lucrurile văzute de tine sunt valorificate prin poveștile lor. Poate de asta sunt diferite și prețioase.
Mi-aș dori sa fiu pentru câteva clipe în pielea ta și să văd lumea așa cum o vezi tu.