Lumină II

 

Și apoi am întors aparatul.

În fața mea nu mai era marea scăldată în aur, nici soarele care urca solemn din adâncul orizontului. Nu mai era spectacolul care îți fură privirea și te face să exclami. Era doar un câmp tăcut, îmbrăcat în culoarea grâului necopt, și în mijlocul lui un singur mac, ridicat deasupra tuturor ca o flacără mică și fragilă.

Atunci am înțeles ceva ce nu văzusem când priveam răsăritul.

Frumusețea cea mai mare nu este întotdeauna acolo unde se adună lumina. Uneori ea stă singură, aproape ascunsă, departe de privirile care caută minunile evidente. În timp ce toți ochii ar fi fost atrași de soarele care aprindea cerul, acest mac își trăia propria lui existență tăcută, fără martori, fără aplauze, fără să știe că este frumos.

Mă uitam la el și mă gândeam la oameni. Câți nu trec prin viață asemenea acestui mac? Înconjurați de mulțime, de zgomot, de graba lumii, și totuși purtând în ei o lumină pe care nimeni nu o observă. Nu sunt în centrul tabloului. Nu răsar peste mări. Nu schimbă cursul istoriei. Dar stau drepți în bătaia vântului, păstrând o frumusețe discretă pe care numai Dumnezeu pare să o vadă în întregime.

Iar câmpul acela de grâu avea ceva din omenirea întreagă: mii de fire aplecate de aceeași adiere, fiecare urmând aceeași lege a pământului. Numai macul se ridica deasupra lor, vulnerabil și viu, ca o întrebare rostită către cer.

Și poate că tocmai de aceea l-am fotografiat.

Nu pentru că era spectaculos, ci pentru că era singur.

În spatele meu, răsăritul continua să aprindă lumea. În fața mea, un mac își ținea tăcerea. Și, pentru o clipă, nu am mai știut care dintre cele două era minunea mai mare. Căci soarele luminează întreaga creație, dar Dumnezeu nu uită niciodată o singură floare. Iar uneori, când întorci privirea de la marile splendorii ale lumii, descoperi că adevărata taină stă într-un petic de câmp și într-o floare roșie care înflorește fără să ceară nimic de la nimeni.