O sa povestesc cat mai telegrafic cu putință, sa nu va plictisesc. A fost o nebunie. De la plecare, până la sosirea acasă.
M-am trezit într-o bună dimineață, am văzut toate codurile alea roșii și portocalii și am avut o străfulgerare adâncă: nu vor tine la nesfârșit! Foarte, foarte inteligent și foarte dezinvolt. Adică cine mama ciorilor se așteaptă ca vremea sa de schimbe???
Am sunat la niste prieteni. Mergeți, nu, avem treabă, ce treabă, nu contează, e frig, ești nebun, unde mergi pe vremea asta, nu as ieși din casă, lasă că găsesc eu cu cine sa merg, bine, spor, pa, pa.
Într-un final dau de nea Lică, salvamont ieșit la pensie acum vreo 10 ani, om de munte. Cum e zăpadă, încă ninge și e viscol, vin încolo, hai că te aștept, să îți iei colțarii și rachetele, ai grija la bocanci.
Mă pornesc, drumul nasol, munte camioane, coduri, după 9 ore ajung la cabana. Nea Lică mă aștepta cu țuică fiartă și slănină. Mâncăm, stăm de vorbă, facem câteva planuri, adormim. Ghinion! A doua zi vremea era la fel, sa nu scoți un câine din casă și alta nu. Încercăm o ascensiune de vreo ora, însă ne oprim când simt cum vântul mă ia pe sus. Coborâm, țuică fiartă, slană, ciorba calda, punem ceasul la 6:00, somn.
A treia zi o minune de cer. Senin și clar așa cum nu am mai văzut de foarte mult timp. Și un frig de crăpau pietrele, -18 grade. Nea Lică face update la informațiile meteo locale, ne luam un mic dejun copios, umplem termosurile cu ceai fierbinte, ne verificam echipamentele, facem planurile de bătaie.
Ideea era sa ajungem la stână Lespezi, sa facem tabăra de bază acolo, nea Lică să rămână cu bagajele grele și să se ocupe de foc, mâncare etc iar eu sa continui ascensiunea pe creastă încă vreo 2 ore, să aștept seara și să prind constelația Orion cu creasta Făgărașului. Bun plan.
Pornim, o zi incredibila. Așa cum visezi câteodată.
Îmi cer scuze pentru calitatea pozelor, sunt făcute cu telefonul, aparatele foto fiind împachetare și ținute cu plasturi de încălzire. Făgărașul nu e că alți munți. Ca să ajungi la destinație, urci și coborî și iar urci și cobori. Și tot așa, până când îți zărești țelul. E cam ca în viață.
Într-un final, după vreo 4 ore, ajungem la stâna care era copleșitor de rece. Nea Lică se apuca de foc, eu îmi fac rucsacul mic cu toate necesare, ii spun sa nu adoarmă până când nu mă întorc și mă pornesc. Însă, cum socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, îmi dau seama că îmi va lua mult mai mult sa ajung, pentru că sunt porțiuni cu zăpadă viscolită, in strat de peste 1m. Deci trebuie efectiv înotat prin acea zăpadă.
Ajung, după vreo 2 ore pe o culme ceva mai fotografiabilă, însă realizez că e foarte frumoasă dacă vreau sa fotografiez nordul, sau sa fac un startrail ceva. Bine de ținut minte. Însă eu voiam Orion, adică sudul. Asta înseamnă că trebuie să mă repozitionez. Deci mai am ceva de mers. In jurul orei 5 găsesc locul. Cam expus, cu vânt puternic, soarele la apus, deci înspre vest, in față am sudul. Exact ce mi-am dorit, in ciuda vicisitudinilor.
Încep să îmi fac un culcuș, să mă ascund de vântul ăla care îți seacă oasele, merg în vârful picioarelor, nu vrea sa stric cadrul asta perfect. Și așa am făcut destule urme. Sap in zăpadă, construiesc un zid un calea vântului, mi-aduc aminte de zilele când îmi plăcea să lucrez cu lemnul și, din te miri ce, construiam care o mică magazie. Zâmbesc. Căptușesc zidul cu foaia de cort, scot bețele și fac un bivuac. De-amu poate sa bată vântul cat vrea. Numai urmele sa nu mi se astupe, pentru că noaptea mă voi întoarce fix pe ele.Vine seara, vorbesc cu bătrânul de jos. Paranteză: are 76 de ani și se mișcă la fel de bine că mine. Deci dacă vreți să fiți sănătoși până târziu, că de murit tot muriți într-un final, faceți mișcare. Dar macar nu vă chinuiți cu boli, ci muriți de moarte bună. Închid paranteza. Îmi dă sfaturile de rigoare, mă atenționează asupra frigului, îmi spune zonele cu pericol de avalanșă. În fine, omul a fost salvamont o viață întreagă și știe ce vorbește. Îl ascult cu sfințenie.
Noapte vine repede, temperaturile scad, e timpul să îmi montez echipamentul. E destul de greu cu mănuși, iar dacă scot degetele afara, îngheață instant. Îmi amintesc că am mănuși speciale, le scot, asamblez setupul.
Deodată se aude un sunet de joasa frecvență, ca un vuiet de iad. Ca o rugăciune de proporții uriașe a unui preot budhist. Sunetul a trecut prin mine și am înghețat. La 500m de mine, unde bătuse soarele toată ziua, s-a stârnit o avalanșă. Sunt înmărmurit, realizez că dacă mor aici, mă găsesc ăștia în primăvară. Că sunt in the middle of nowhere, singur, prada animalelor și naturii. Nu am mai pățit de foarte mult timp așa ceva. Timp de 10 minute am trăit un atac de panică de proporții. Au fost 10 minute de groază.
Apoi m-am adunat. Rațiunea ajută, atunci când afectul o ia razna. Și am început să gândesc: de ce am venit până aici? Să fac ceva deosebit și să îmi adun gândurile. Am dat drumul la camera? Nu. De ce? Pentru că sunt posedat de frică. Ce se poate întâmpla concret? Fără scenarita? Te poate prinde vreo avalanșă? Nu, sunt in zona sigura. Poți îngheța de frig? Nu, pentru că am 6 straturi pe mine, împreună rezistente la -40 grade. Mă poate ataca vreo jivină? Nu, ursii hibernează, lupii fug de om că de naiba, oricum am 2 spay-uri serioase după mine. Poți muri? Da, dacă sunt prost și fricos. Deci ce trebuie sa fac? Să înving atacul de panică, sa fiu conștient, perfect rațional și să mă țin de plan. Bine, toată narativa s-a petrecut în câteva secunde. Și m-am ridicat ca Jon Snow. Am setat aparatul și am început să trag întâi foreground ul. Apoi cerul. Timp de vreo două ore.
Iar rezultatul final...ta-ta:
După vreo două ore, am strâns tot, și m-am pornit spre stână. A fost mai ușor, eram in coborâre, plus că urmele erau deja făcute. Nea Lică mă aștepta cu slănină, foc și ceai fierbinte. Ar fi fost buna și o țuică fiartă, dar na... Am adormit instant, neîntors, buștean. Eram rupt. Am înțeles că am sforăit de se cutremura stâna...ghinion 😂.
Câteva chestii tehnice. Poate vreți să faceți și voi asta. Programul in care am procesat pozele este Pixinsight, apoi am cosmetizat puțin în Lightroom.
Am făcut 3 tipuri de poze
1. Solul, munții. 3 poze cu expunere de 10 secunde.
2. Cerul. Aproape 90 de minute de achiziție cu obiectiv Viltrox 16mm, fara filtru.
3. Cerul. Cam 10 minute de achiziție cu filtru de difuzie mist 1/2. Este un filtru care îți mărește stelele mari și le micșorează pe cele mici. Astfel încât să se cunoască cat mai bine constelațiile.
Fiecare categorie se stackeaza și se lucrează separat, se face o masca pe stele, cu un add-on special numit starnet, și se înlocuiesc cu stelele trase prin filtru de dispersie. Atenție, sa nu cuprindeți și zonele de nebulozitate in starnet. Doar stelele, atât. Apoi adunați cele trei tipuri de fotografie. Cam asta e tot.
Concluzie: merita fiecare lucru pe care îl faci și care e congruent cu tine însuți/ însăți.
