O clipa

 

Pe poteca umedă, printre rădăcini răsucite și pietre care păreau mai vechi decât gândurile tale, pășești fără grabă, ca și cum fiecare pas era o întrebare adresată lumii. Aerul avea miros de început și de sfârșit în același timp — acel parfum al pădurii care te face să uiți cine ai fost și să nu știi încă cine vei deveni.

Apa curgea undeva în față, o șoaptă continuă, ca un adevăr pe care îl auzi mereu, dar îl înțelegi doar uneori.

Stropi de apă se rostogoleau peste stânci, ocolind lemnele căzute, îmbrățișând imperfecțiunile fără să le schimbe. Lumina se strecura timid printre copaci, atingând apa ca o mângâiere care nu cere nimic în schimb. Totul era în mișcare și totuși complet nemișcat.

Ridici aparatul, dar în acel moment intelegi că nu fotografiezi locul, ci starea din tine. Sau poate chiar o întrebare: Este viața altceva decât această curgere printre obstacole, această acceptare tăcută a drumului?

Și pentru o clipă, exact cât a durat apăsarea declanșatorului, nu ai mai fost nici tu, nici gândurile tale — doar o parte din acel flux, la fel de trecător.

Trecere

 

Lumina nu cade, ci se naște dinăuntru, ca o amintire veche care își regăsește drumul. Frunza, odinioară plină de sevă și rost, stă acum subțiată până la esență, o dantelă fragilă între cer și pământ. Prin trupul ei golit, soarele nu mai este o simplă strălucire, ci o respirație caldă, o prezență care o umple și o dizolvă în același timp.

Fiecare nerv al frunzei pare o cale uitată, un drum pe care viața a trecut și s-a retras, lăsând în urmă doar urma ei delicată. Și totuși, în această destrămare, există o liniște profundă, ca și cum pierderea ar fi doar o altă formă de împlinire. Lumina o traversează fără împotrivire, iar frunza, lipsită de greutatea materiei, devine aproape spirit.

În această clipă suspendată, nu mai există început sau sfârșit—doar o contopire tăcută între ceea ce a fost și ceea ce este. Iar în mijlocul acestei transparențe, omul, dacă privește îndeajuns de adânc, își poate recunoaște propria trecere: o ființă între lumină și umbră, purtată de același destin blând și inevitabil.

Înviere

 

Parafrazându- l pe guru de Georgescu, picătura asta nu este doar apă, ci o clipă care a ales să rămână. Am fost norocos, in două secunde nu mai era.

Însă atârnată între cădere și dispariție, ea pare să fi uitat legea timpului, ca și cum ar fi ascultat o chemare mai veche decât graba lumii. În liniștea aceea suspendată, lumina se adună, iar strălucirea nu vine din exterior, ci pare să se nască dintr-un adevăr ascuns, pe care doar răbdarea îl poate vedea.

Floarea nu mai caută frumusețea, dar o poartă încă, în mod tăcut, în fiecare margine. Din ea se desprinde această lacrimă limpede, ca o mărturisire fără cuvinte — că tot ce se sfârșește lasă în urmă o lumină.

Și poate că norocul nu a fost al momentului, ci al privirii care a știut să-l recunoască. Pentru că între cădere și clipire, între viață și uitare, există uneori o secundă în care lumea devine întreagă — și acea secundă mi-a fost oferită acum, de Înviere.

Antrenament

 

Glezna încă face figuri, dar eu sunt mai încăpățânat decât ea. Dacă tot protestează, o ignor artistic și merg mai departe ca și cum suntem în relații bune.

În schimb, metabolismul meu… cred că a intrat în concediu fără să anunțe. Kilogramele se pun cu viteza luminii, iar când încerc să scap de ele, parcă cineva stă în spatele meu cu lopata și zice: „Stai așa, că nu pleacă nicăieri!”

Serios acum, dacă slăbitul ar fi sport olimpic, eu aș fi la categoria „muncă multă, rezultate… în revizie tehnică”. 😄

Huitzilopochtli

 

Ce vreme! Ce vremuri! 

Sunt dependent de soare. Cred că eu, în alte vieți, l-am inventat pe Ra, Helios, Apolo, Shamash, Sunna și alții pe care nu-i mai știu. 

Cred că mă plimbam prin supele primordialele ale civilizațiilor și mai dădeam cate un nume Soarelui.

Pe azteci m-am răzbunat un pic, pentru că voiau să-mi mănânce inima. Și mi-am zis " ei, lasă că va arat eu vouă zeu al soarelui, de o sa vi se împleticească limba". SI i-am zis Huitzilopochtli. Iar acum plătesc o karma: Huitzilopochtli se răzbună pe mine.

8 martie

Când apar primele flori pe coclauri. 

Dacă va interesează partea tehnică: las aparatul jos în iarbă, să îmi creeze puțin spațiu blur. Apoi cu ajutorul unei pompițe, ca alea de spălat geamurile, pulverizez puțină apă pe floare. Fotografia o fac contre-jour, tocmai să îmi strălucească highlights. Apoi în editare încălzesc puțin, cam la 6400K și evidențiez albastrul, in cazul de față. Asta e tot. Succes!

Senin

 

După nesimțitele zile de întuneric care mi-au mâncat sufletul, au venit cele senine. Mi-era atât de dor de senin încât am stat aproape o noapte întreagă la stele. Sunt un meteodependent, nu mi-e frică de frig, nu am nicio problema cu viscolul. Dar să apară soarele. Iubesc răsăritul... În toată iarna am avut doar 18 zile cu soare și asta m-a scurs, drenat, golit de bucurie. Să recuperăm, zic☺️