Lumina nu cade, ci se naște dinăuntru, ca o amintire veche care își regăsește drumul. Frunza, odinioară plină de sevă și rost, stă acum subțiată până la esență, o dantelă fragilă între cer și pământ. Prin trupul ei golit, soarele nu mai este o simplă strălucire, ci o respirație caldă, o prezență care o umple și o dizolvă în același timp.
Fiecare nerv al frunzei pare o cale uitată, un drum pe care viața a trecut și s-a retras, lăsând în urmă doar urma ei delicată. Și totuși, în această destrămare, există o liniște profundă, ca și cum pierderea ar fi doar o altă formă de împlinire. Lumina o traversează fără împotrivire, iar frunza, lipsită de greutatea materiei, devine aproape spirit.
În această clipă suspendată, nu mai există început sau sfârșit—doar o contopire tăcută între ceea ce a fost și ceea ce este. Iar în mijlocul acestei transparențe, omul, dacă privește îndeajuns de adânc, își poate recunoaște propria trecere: o ființă între lumină și umbră, purtată de același destin blând și inevitabil.
Impecabil. Frumos rau totul. Modul in care scrii este deosebit. Si se imbina perfect cu pasiunea ta pentru fotografie. Am o singura problema cu scrisul tau: este foarte rar. Scrie mai des, scrie o carte. Ai un talent iesit din comun, iar atmosfera pe care o creezi te bag intr-un fel de nostalgie. Insa fara tristete. E o chestie destul de blanda. Felicitari!
ReplyDeleteFoarte frumos, chiar foarte frumos. Iar despre scris, știi tu, ți-am mai zis...😘
ReplyDelete