În poiana aceea, unde odinioară liniștea avea glas și parfumul lăcrămioarelor părea o rugăciune tăcută a pământului, omul a pășit cu greutatea propriilor dorințe. Nu cu mirare, nu cu smerenie, ci cu roți de fier, tractoare, drujbe și cu gândul plin de câștig. Și florile, fragilele ființe ale luminii, au fost zdrobite fără să țipe, fără să judece.
I-am vorbit unuia dintre țapinari, nu ca unui dușman, ci ca unui frate rătăcit:
— Ați distrus poiana... ați stins ceva ce nu poate fi cumpărat.
El m-a privit fără să mă vadă cu adevărat. În ochii lui nu era răutate, ci un fel de orbire liniștită, că a rechinului boreal, ca și cum sufletul îi fusese înlocuit de un scop simplu și dur.
— Grija lăcrămioarelor o am eu. Noi facem bani, nu poze.
Și atunci am înțeles — nu din cuvintele lui, ci din tăcerea care a urmat — că lumea nu este împărțită între buni și răi, ci între cei care încă mai aud șoapta lucrurilor vii și cei care au uitat că ea există.
Un om vede o poiană și simte că face parte din ea, ca o rădăcină invizibilă ce îl leagă de tot ce respiră. Altul vede aceeași poiană și o măsoară în volum, în preț, în profit. Primul trăiește. Al doilea adună.
Și poate că tragedia nu este că lăcrămioarele au fost zdrobite, ci că există oameni care nu le-au văzut niciodată cu adevărat, acei ignoranți pentru care lumea nu e mai mare decât stomacul lor, aceia pentru care cămilă va trece prin urechile acului.
No comments:
Post a Comment