Quo Vadis

 

- Încotro, Doamne?

- Uite...pe aici!

Calatorii

 

Poate cândva voi scrie o carte despre călătoriile mele. Și nu au fost puține. Dar voi scrie o carte nu doar despre locuri, ci și despre oamenii pe care i-am întâlnit. Sunt zeci, sute de oameni întâlniți pe drumuri. Și mai am de întâlnit mulți. Toți au cam același scop: nu finalul, ci călătoria. Și ce e și mai curios e faptul că au, ca și mine, foarte multe întrebări. Și prea puține răspunsuri. Și îmi voi aminti cu drag de ei. Inclusiv de cei cu care am petrecut o seară cu povești, strânși în jurul unui foc, mai dăunăzi.

Ascendit

 

Plouă. Tu urci in continuare. Te gândești că totul se învârte în jurul fericirii și libertății. Pe Pavel nu prea îl ai la inima. Dar totuși el a scris minunea din Corinteni. Multe cuvinte pe care Marin Preda le-a condensat in "daca dragoste nu e, nimic nu e". Dar nu trebuie să îmi fie mie drag. Vorba lui Nicolae Steinhardt: nu mi-e drag, dar îl respect. 

Ploua. Urci. Ești cu gândurile aiurea. Treci pe  un perete de stâncă. Trebuie sa fii atent, piatra este uda. Te aduni, pentru că jos este hău iar tu stai pe o buză de piatra de 10 centimetri. Ești atent pe unde calci și pentru prima oară te gândești ce naiba cauți acolo? Dar cu zambet ironic, fără nicio dramă. Ai mai mult curaj. Pentru că pe zi ce trece afli faptul că este o alegere doar cum vrei sa fii tu cu tine însuți. Restul este scris deja. Dar e important cum alegi să fii, pentru că, în funcție de alegerile tale, te poți simți liber și fericit. Te poți simți doar. Este o iluzie. Dar este o iluzie frumoasă.

Ploua. Urci. Realizezi că frica pe care ai capatat-o acum multi ani, când ai căzut de pe stâncă, a dispărut. Nu-ți mai este frica de înălțime. Sau nu îți mai pasă ție de ea. Cine știe? Te uiți la stânca pe care ești și, râzând, îi spui "peste câteva mii de ani, vei fi și tu un pumn de praf, nu te mai da mare amu". De asta îmi place Eclesiastul. Pentru că ne pune pe toți cu botul pe labe, fie că ești om sau stâncă. 

Ploua in draci. Urci. Pentru prima oară te întrebi unde vrei sa ajungi. Traseul nu există pe nicio hartă. Nu ești tâmpit, deci știi limitele. Dar mai urci un pas, încă unul. Cine știe ce găsești acolo? Te gândești că nu se pomană ți s-a dat gândul ăsta. Ceva trebuie sa fie. Undeva trebuie sa ajungi. Hai, încă un pas...

Aici. Aici trebuia să ajungi. Aici se oprește drumul. Pe platoul asta, ascuns, deasupra norilor. De ce? Habar n-am. Poate pentru că sufletul tau ți-a cerut puțin câmp cu flori de poveste? Iar tot drumul până la pajiște e o alta poveste? Nici asta nu știu. Însă sunt deasupra norilor, nu mai plouă, nu mai are cum. Nici nu mai pun cortul. Voi dormi sub cerul liber, înconjurat de flori. Ce senzație...

Aparatele foto sunt puse pe poziție, în așteptare. Eu zburd și fac tumbe ca mușcat de streche. Simt libertatea. Simt fărâma de fericire. Adorm cu ochii la stele. Viața mea? Ehh...cine naiba mai știe? Știu doar că trebuie să urmez cea mai mare poruncă. Că dacă nu, nimic nu e...

Drumuri

 

Sunt seri în care te gândești la tot...Drumul drept e intotdeauna cel mai bun. Are copaci adevarati, frunze, poteci. Celălalt are cotloane, mizerie și minciună. Si sentimente false. Privește și în jos, nu doar în față. Riști să calci pe lucruri care se vor întoarce împotriva ta. De exemplu oameni în care ai crezut și te-au mințit nesimțit, constant, privindu-te în ochi. Sa fie sănătoși, pentru ei exista o plată mult mai mare. Pentru că nu este nimic mai josnic decât să ucizi visele unui om. 

Privește pe lângă tine, sunt lucruri de care poți să te prinzi, oameni care te pot sprijinii atunci când eziți. Prinde-le mâna când ti-o întind. Pentru ca ți-o întind cu drag. Urcă, atunci când o poți face. Dar sa nu te temi să și cobori. Odihnește-te. Si reia urcușul. Atunci când simți că încremenești, ai răbdare. Înțelepciune. Gheața ce te tine prizonier se va topi si vei merge mai departe. Spre o viata ce-ti va fi ca o dimineață de vară, pe malul mării.

Mdaaa…Acum zâmbesc cu drag gândindu-ma la tot. Și privesc cu ochi calzi imaginea din fața mea. Prietenii stiu de ce.

O zi

 

Încă o zi...

Încă o lacrimă pierdută-n infinit.

Pământ nevăzut, dar cernit

Nemulţumit veşnic de sine.

Aburul tras peste văi

Ascunse poteci neluminate

Sunt pline de geruri sărate,

Pe-a gândului aprige căi.

Închis pare totul în piatră.

O singură stea călătoare

Alunecă straniu şi moare,

Izbindu – se tare de vatră.

Sunt numai năluci pe poteci,

Când, poate, târziu o să treci …

Blestem

 

Arcuit, adulmec zvonul.

Răsăritu-i sau apusul

Pata grea pe cer întinsă

Ca o mare de iluzii fără sens.

Lupul mândru care ştie

Ce-i păcatul şi durerea  

Care-şi linge încă rana

Îmbâcsită de minciună,

Îşi opreşte-n aer saltul

Gâtuindu-şi universul:

Nu mai poate, nu mai crede

În nimic.

Taină

 

Din toate,

Tu, ai ales norii.

Şi mă-ntreb:

ce femeie

mai poartă pe umerii ei

Taina ploilor?