Eclipsa

 

În sfârșit, am reușit să mă strâng câteva zile pe acasă și să editez dintre fotografii. 

Abia aștept eclipsa de anul viitor de pe 2 august. Cine își dorește să meargă cu mine, să anunțe din timp. Mai ales că merg într-un loc drag sufletului meu: Algeria...dunele Saharei. Îmi amintesc noaptea aceea înstelată, când deșertul părea mai vechi decât lumea, iar cerul, atât de aproape, îmi dădea sentimentul neliniștitor că cineva mă privește din adâncul lui.

Povestea e simpla. Eram tânăr atunci. Mult prea tânăr ca să înțeleg că unele locuri nu rămân în urmă când pleci din ele. Se așază în tine, tăcute, și așteaptă.

Îmi amintesc nisipul rece sub mâini și liniștea. Nu era liniștea pe care o cunoaștem noi, oamenii, între două zgomote. Era o liniște deplină, aproape dureroasă, în care îți auzeai propriile gânduri și, pentru prima dată, nu mai puteai fugi de ele. Priveam stelele și mă gândeam, fără să știu de ce, că într-o zi mă voi întoarce.

Au trecut anii. Tinerețea s-a îndepărtat încet, fără să-și ia rămas-bun. Au rămas fotografii, câteva amintiri și chipul unui om pe care uneori îl recunosc cu greu în oglindă.

Dar deșertul a rămas acolo. Și acum, după atâția ani, voi porni din nou spre el. Nu pentru a căuta ceea ce am pierdut — fiindcă unele lucruri, odată pierdute, nu mai pot fi găsite. Ci pentru a vedea dacă omul care am fost mai trăiește încă undeva, sub nisipul acela, privind același cer.

La eclipsa de anul viitor, Soarele se va întuneca pentru câteva clipe. Iar eu voi sta din nou în deșert. Poate că, în acea clipă, când lumina zilei va dispărea și stelele vor apărea peste dune, voi înțelege în sfârșit de ce, cu zeci de ani în urmă, am simțit că trebuie să mă întorc.

Date tehnice:

Stacking 120 poze, diverse expuneri pentru cromosfera, perle Bailey și diamant. 

Camera OMD E1 mk2, obiectiv 300mm (echivalent 600 FF), trepied, urmărire manuală.

Localitate: Molina de Aragon, best place for view.

Bullying

 

Așa se dă la mâță un bullying serios 😂

Tutorial astrofoto

Astrofotografia de peisaj este combinația dintre fotografia de noapte și fotografia de peisaj. Scopul este să surprinzi Calea Lactee sau cerul înstelat împreună cu un element interesant de pe pământ: munți, lacuri, copaci, clădiri sau ruine.

O sa mai incerc un tutorial cat mai tehnic cu putință, partea artistica aparținând fiecăruia dintre d-voastră.

Capitolul 1 – Ce ai nevoie?

1. Camera

Aproape orice aparat foto cu control manual poate fotografia cerul.

Entry-level:

Eu am folosit mult timp un Nikon D5600

Avantaje: ieftine, suficiente pentru început

Dezavantaje: mai mult zgomot, ISO mare

Mid-range

Am folosit un Nikon Z6 II 

Acestea oferă senzor foarte bun, ISO curat, dynamic range mare.

High-end

Folosesc un Nikon Z7II. Singurul dezavantaj este prețul.

Evident că orice brand are aparate pentru toate buzunarele. Eu prefer Nikonul.

Capitolul 2 – Obiectivele

Obiectivul este mai important decât camera.

Caracteristici ideale

Focală:

14–24 mm Full Frame

sau

10–16 mm APS-C

Diafragmă:

f/1.4–2.8

Cele mai bune obiective

Buget redus

Samyang 14mm f/2.8

Avantaje: foarte ieftin, clar

Foarte bun

Sigma 14mm f/1.4

sau

Sigma 20mm f/1.4

Acestea sunt printre cele mai bune obiective pentru astropeisaj.

Evident că fiecare brand are propriile sale obiective luminoase, însă mult mai scumpe.

De ce contează diafragma?

F/1.4 captează de aproximativ 4 ori mai multă lumină decât f/2.8.

Asta înseamnă: ISO mai mic, mai puțin zgomot, stele mai curate.

Capitolul 3 – Trepiedul

Este cel mai important accesoriu.

Trebuie să fie rigid, stabil, fără vibrații. 

Nu cumpăra un trepied foarte ieftin. Că sa va faceți o idee, un trepied bun sare de 600 lei, iar unul foarte bun este in jur de 1500 lei.

Capitolul 4 – Telecomandă sau intervalometru

Utilă pentru evitarea vibrațiilor, time-lapse, stacking. Poți folosi și temporizatorul de 2 secunde din camera, dar este mai simplu cu telecomanda.

Capitolul 5 – Astro Tracker

Un astro tracker urmărește rotația Pământului.

Avantaje: expuneri de 2–5 minute, ISO foarte mic, detalii impresionante.

Găsiți pe piata o gamă variată. Nu cumpărați nimic sub 2000 lei pentru că aruncați banii pe fereastra. 

Capitolul 6 – Planificarea

Aceasta face diferența dintre o fotografie obișnuită și una spectaculoasă.

Trebuie să verifici faza Lunii, norii, umiditatea, poluarea luminoasă, poziția Căii Lactee.

Poluarea luminoasă

Folosește hărți bazate pe scala Bortle.

Clasele:

Bortle 1–2

Perfect.

Bortle 3–4

Foarte bine.

Bortle 5

Acceptabil.

Peste 6

Foarte dificil.

Capitolul 7 – Când fotografiezi in România:

Martie

începe sezonul.

Mai–August

este perioada ideală.

Septembrie

încă este foarte bună.

Capitolul 8 – Setările camerei

Mod Manual

Întotdeauna.

RAW

Obligatoriu.

Nu JPEG.

White Balance

3800–4200 K sau Auto dacă fotografiezi RAW.

Diafragma cea mai deschisă posibil.

ISO 1600–6400. Nu există un ISO "corect"; depinde de camera ta și de lumina disponibilă.

Timpul de expunere. 

Probabil că ați auzit de regulă de 500. Adica timpul de expunere ar trebui sa fie 500/ focala aparatului. De exemplu, la o focala de 20mm ar trebui că timpul de expunere sa fie de 25 secunde. Regula asta e greșită, nu o folosiți pentru că veți avea stele alungite. Pentru ușurința schimbați 500 cu 300.

Eu va recomand regula NPF

Este mai precisă. Ține cont de pixeli, rezoluție, diafragmă. De aceea aplicațiile moderne folosesc regula NPF.

Capitolul 9 – Focusul. Este cel mai dificil lucru.

Pași:

Live View

zoom 10x

stea foarte luminoasă

focalizare manuală

ajustezi până devine un punct cât mai mic

Nu folosi autofocus.

Capitolul 10 – Compoziția

Calea Lactee singură este rar suficientă.

Aici depinde de creativitatea fiecăruia.

Capitolul 11 – Focus Stacking

Faci două tipuri de fotografii:

Foreground

2 minute

Sky

Cate poze vrei, apoi le combini ulterior.

Capitolul 12 – Editarea

Cele mai folosite programe sunt:

Pixinsight 

Adobe Lightroom Classic

Adobe Photoshop

DxO PureRAW

Topaz Photo AI

Starry Landscape Stacker (macOS)

Sequator (Windows)

Capitolul 13 – Greșeli frecvente

Autofocus activ.

JPEG în loc de RAW.

ISO prea mic și fotografie subexpusă.

Expuneri prea lungi, care transformă stelele în dâre.

Trepied instabil.

Fotografiere în nopți cu Lună plină.

Compoziție fără un subiect în prim-plan.

Editare excesivă, cu culori nerealiste și zgomot accentuat.

Concluzie

Cele mai importante elemente pentru o fotografie reușită a Căii Lactee sunt, în această ordine:

Cer întunecat (poluare luminoasă redusă și vreme bună).

Planificarea momentului și poziției Căii Lactee.

Un obiectiv luminos și wide.

Focalizarea perfectă pe stele.

Expunerea corectă, fără urme vizibile ale mișcării stelelor.

Editarea atentă, care evidențiază detaliile fără a produce un aspect artificial.

Un fotograf experimentat cu un aparat de nivel mediu și un cer excelent va obține, de regulă, rezultate mai bune decât cineva cu echipament de top fotografiind dintr-un oraș puternic luminat. În astrofotografie, condițiile și experiența au adesea un impact mai mare decât prețul echipamentului. De aceea vă îndemn să ieșiți la poze și să faceți propriile greșeli.

Citiți bine, încercați propriile fotografii, apoi, dacă nu va reușește ceva, mă puteți întreba punctual despre fiecare problema in parte. Dar numai după ce incercati d-voastră de cel puțin 10 ori.

Gânduri

 

Am avut o noapte frumoasa. Eu, cerul, gândurile și camera foto, timp in care mă lăfăiesc. Călătoresc cum vreau: viitor, trecut...Timpul nu mi se pare o succesiune de camere prin care trecem într-o singură direcție. Viitorul modifică trecutul ori de câte ori îi schimbă sensul. O decizie luată astăzi poate transforma ceea ce ieri părea un accident într-o necesitate. Prezentul este doar punctul aproape imperceptibil în care aceste două direcții se întâlnesc.

Nu cred în suspiciune, fiindcă ea inventează dovezi înainte de a căuta adevărul. Nu cred în fugă, fiindcă nimeni nu se îndepărtează cu adevărat de ceea ce continuă să gândească. Nu cred în uitare, deoarece ceea ce numim astfel este, de cele mai multe ori, doar o redistribuire a atenției.

Expresia „pur și simplu” este una dintre cele mai sofisticate forme de renunțare la gândire. Aproape nimic din ceea ce contează nu se petrece pur și simplu.

Nu cred în jocuri, indiferent dacă sunt complicate sau ingenios simplificate. Orice joc repetat suficient încetează să mai fie libertate și devine mecanism. La fel se întâmplă cu justificările: ele nu explică faptele, ci încearcă să salveze imaginea celui care le produce.

Nu cred în singurătate ca stare absolută și nici în aglomerație ca opus al ei. Omul poate fi perfect izolat în mijlocul unei mulțimi și surprinzător de însoțit atunci când nu este nimeni lângă el.

Nu cred că uităm cu adevărat. Memoria nu elimină aproape nimic; doar modifică ordinea în care lucrurile pot reveni.

Ușile trântite pentru a fi redeschise, lacrimile vărsate pentru a fi observate, răutățile rostite din plăcerea de a răni și adevărurile proclamate doar pentru satisfacția de a avea dreptate aparțin aceleiași economii morale: aceea în care gestul nu mai este expresia unei necesități interioare, ci instrumentul unui efect urmărit.

Nu cred în relațiile trecute și nici în cele viitoare. Există doar relația pe care o transformăm acum prin ceea ce alegem să facem. Restul sunt arhive și ipoteze.

În cele din urmă, ceea ce numim spontaneitate este poate singura formă de sinceritate care nu are nevoie să se justifice. Celelalte reacții, atât de atent pregătite și atât de riguros controlate, seamănă prea mult cu rolurile unor actori care au uitat de mult că piesa s-a terminat.

Pe creastă

 

Norii nu coborau peste munți, ci păreau să se prăbușească asupra lor cu o voință întunecată, ca și cum cerul însuși ar fi fost cuprins de o neliniște pe care nu o mai putea ascunde. Din adâncul acelor mase cenușii și uriașe se năștea o amenințare mută, asemenea gândurilor care îl vizitează pe om în ceasurile cele mai grele, când nu mai știe dacă se teme de lume sau de sine însuși.

Și totuși, sub această împărăție a furtunii, muntele strălucea. O limbă de lumină se așternuse peste creastă, atingând iarba cu o tandrețe aproape dureroasă. Era ca o ultimă mângâiere a harului asupra unui suflet care încă nu se hotărâse dacă să se piardă ori să se mântuiască. Pantele verzi și aurii păreau să poarte pe ele urmele unei lupte nevăzute, iar fiecare piatră, fiecare fir de iarbă părea să știe ceva despre suferință.

Privind această priveliște, ai fi putut crede că natura însăși trece printr-o criză de conștiință. Deasupra, norii se adunau ca niște judecători neînduplecați; dedesubt, pământul continua să lumineze cu o încăpățânare aproape omenească. Și tocmai în această împotrivire tăcută se afla frumusețea: nu în pace, ci în conflict; nu în seninătate, ci în lupta dintre lumină și întuneric.

Era unul dintre acele peisaje în care omul își recunoaște propria inimă — mică, fragilă, amenințată de furtuni fără nume, dar încă atinsă de o rază de lumină pe care nici cele mai grele neguri nu reușesc să o stingă.

O dimineață

 

Dimineața se ridica încet din apa nemișcată, ca o mărturisire pe care lumea o amânase prea mult. Aerul era rece, cu acea răceală curată care nu rănește, ci trezește. Deasupra stufului, soarele apărea timid la marginea orizontului, însă lumina lui era deja bogată și caldă, ca și cum ar fi purtat în sine amintirea tuturor verilor trecute.

Lacul tăcea. Nu era liniștea obișnuită a lucrurilor lipsite de viață, ci o tăcere adâncă, aproape conștientă, asemenea celei care se așterne între două gânduri importante. Copacii de pe malul îndepărtat stăteau întunecați și sobri, ca niște martori bătrâni care văzuseră prea multe pentru a mai fi surprinși de frumusețe.

Lumina cădea peste apă cu o blândețe care părea nemeritată. Se răsfrângea în valuri aproape nevăzute, aprinzând stuful într-un aur viu, de parcă fiecare fir ar fi păstrat în el o scânteie ascunsă. În acel ceas rece al dimineții, căldura nu venea din aer, ci din lumină; și poate tocmai de aceea părea mai prețioasă.

Există momente în care omul simte, fără să poată explica, că lumea este mai mare decât toate grijile sale. O astfel de dimineață a fost aceasta. Nimic nu se mișca, nimic nu cerea atenție, nimic nu striga. Și totuși, în acea tăcere aurie, între răcoarea apei și focul blând al răsăritului, se afla o frumusețe atât de simplă și atât de adevărată, ca o amintire dintr-o viață pe care n-ai trăit-o niciodată, dar pe care, în mod ciudat, o recunoști.

Lumină II

 

Și apoi am întors aparatul.

În fața mea nu mai era marea scăldată în aur, nici soarele care urca solemn din adâncul orizontului. Nu mai era spectacolul care îți fură privirea și te face să exclami. Era doar un câmp tăcut, îmbrăcat în culoarea grâului necopt, și în mijlocul lui un singur mac, ridicat deasupra tuturor ca o flacără mică și fragilă.

Atunci am înțeles ceva ce nu văzusem când priveam răsăritul.

Frumusețea cea mai mare nu este întotdeauna acolo unde se adună lumina. Uneori ea stă singură, aproape ascunsă, departe de privirile care caută minunile evidente. În timp ce toți ochii ar fi fost atrași de soarele care aprindea cerul, acest mac își trăia propria lui existență tăcută, fără martori, fără aplauze, fără să știe că este frumos.

Mă uitam la el și mă gândeam la oameni. Câți nu trec prin viață asemenea acestui mac? Înconjurați de mulțime, de zgomot, de graba lumii, și totuși purtând în ei o lumină pe care nimeni nu o observă. Nu sunt în centrul tabloului. Nu răsar peste mări. Nu schimbă cursul istoriei. Dar stau drepți în bătaia vântului, păstrând o frumusețe discretă pe care numai Dumnezeu pare să o vadă în întregime.

Iar câmpul acela de grâu avea ceva din omenirea întreagă: mii de fire aplecate de aceeași adiere, fiecare urmând aceeași lege a pământului. Numai macul se ridica deasupra lor, vulnerabil și viu, ca o întrebare rostită către cer.

Și poate că tocmai de aceea l-am fotografiat.

Nu pentru că era spectaculos, ci pentru că era singur.

În spatele meu, răsăritul continua să aprindă lumea. În fața mea, un mac își ținea tăcerea. Și, pentru o clipă, nu am mai știut care dintre cele două era minunea mai mare. Căci soarele luminează întreaga creație, dar Dumnezeu nu uită niciodată o singură floare. Iar uneori, când întorci privirea de la marile splendorii ale lumii, descoperi că adevărata taină stă într-un petic de câmp și într-o floare roșie care înflorește fără să ceară nimic de la nimeni.