M-am trezit înainte ca lumea să-și amintească de sine. La 5 dimineața, pământul încă păstra ceva din taina facerii, iar marea respira încet, ca un animal uriaș adormit sub lumina palidă a începutului de zi. Și acolo, în fața acelei nemărginiri, macii ardeau - răni vii ale frumuseții, deschise direct în carnea lumii.
Soarele se ridica încet, aproape cu sfială, și fiecare rază cădea peste câmp ca o binecuvântare. Umbrele tremurau printre firele ude de rouă, iar lumina părea că nu vine din cer, ci dinlăuntrul lucrurilor. În clipa aceea, am înțeles cât de neputincios este omul în fața frumuseții adevărate. Nu mai puteam respira; nu de oboseală, nu de frig, ci din pricina unei uimiri atât de mari încât sufletul devenea prea strâmt pentru ea.
Și atunci m-a străfulgerat un gând aproape dureros: că Big Boss, în tăcerea Lui nesfârșită, a făcut toate acestea fără să ceară nimic în schimb. A așezat lumina peste mare, focul în petalele fragile ale macilor, aurul pe linia orizontului — și a lăsat omul să privească, doar să privească și să se cutremure.
Există clipe în care frumusețea nu mai seamănă cu fericirea. Pentru că simți cât de mic ești și, totodată, cât de aproape de eternitate ai fost pentru o singură secundă. Iar dimineața asta avea ceva dintr-o rugăciune nerostită: marea, lumina, florile — toate păreau că știu un adevăr pe care noi îl ignoram sau îl uităm mereu.
No comments:
Post a Comment