O noapte

 

    Aici, într-o noapte, am mângâiat visul. Vis între doua ferestre. Razele diminetii mi-au deschis genele așezate in rugă. Si dorul a stat sprijinit, aruncând în geam așchia Lunii. 

    Am cartea la aceeași pagină pe care au căzut flori de măr, apoi flori de liliac, apoi flori de salcâm, apoi de câmp, de floarea-soarelui, acum de gheață…. Gândurile mi le varsă în cupe și le usuc pe vitralii. Acasă mă așteaptă oglinda atârnată într-un cui strâmb căutând nemurirea lui Kundera... Si nu mai sunt eu, e doar o umbră a aceluiași gând ce reflectă culoarea iubirii spusă altfel...

    Port în suflet pe toți. Nu împart eu dreptatea. Nu stabilesc eu cine este vrednic și cine este nevrednic. Încerc să nu judec. Nu reușesc tot timpul. Încerc iarăși. Sau viața mă învață să nu judec, chiar dacă sunt judecat. Iubesc, chiar dacă... Mângâi, chiar dacă... Îmbrățișez, chiar dacă...

    Singur mă ridic când urlu de durere într-un strigăt mut. Un sunet de înger fara clopot. Omul, a venit, a văzut urletul, dar a trecut pe lângă... pe alături. Sau a râs.

    Am învățat să-mi fac aripi din cuvinte, să zbor dincolo de dorințe. Acolo unde fericirea își face cuib. Suspinul unui izvor imi aranjează ca pe niste cărți gândurile despre lume. Încă mai trag de crengile înverzite si le aduc tot mai mult în mijlocul sufletului ca să devină padure răcoroasă pentru zilele dogorite ale vieții.

    Inima mea e doar una si viata mi-a dat-o de-a dura ca în povestea turtiței fermecate. Iar si iar dărâm hambarele omului celui care am fost si măresc inima. Însă mor anotimpuri...unul după altul.

    Ochi care nu se mai văd. Mâini care nu se mai ating. Buze care nu se mai sărută. Îmbrățișări care nu mai au pereche. Trupuri mutilate sau nu de viață cetății, închise în închisori, pentru că undeva, cândva, cineva a împărțit dreptatea altfel. Abuzuri. Învinuiri. Răstigniri. Renunțări. Jertfe. Înecăm dureri, furii, emoții. Întrebări fără răspuns. Răspunsuri fără întrebări. In piatră nu exista suferință, dar în frica de piatră da…

    Aud tăcerile surde sau tăioase. Cunosc privirile pierdute sau apăsate. Simt durerile trăite. Omul lipsă, prezența absența, mâna neatinsă. Frica de miros. Pereți albi. Îmbrățișări în aer. Durerea ta - durerea mea. Bucuria ta - bucuria mea. Tăcerea ta - tăcerea mea. Oglindă-oglinjoară....

    Deznădejdea amăgește sufletul. M-ai lovit peste obrazul stâng, nu-i nimic. L-am intors si pe dreptul, ba mai mult, ti-am oferit chiar o compresa pentru a o pune pe mana cu care m-ai lovit....poate ti s-a invinetit.

    Sunt o lumanare. Ard, ma sting, sunt reaprins. Sunt tot in toate. Bucati din mine in ochii tuturor. Dupa norocul sau comoditatea lor. Consistenta polenului. Viata, inima, gandurile imi sunt uitate. 

    Sarbatori fericite tuturor, cu cei dragi alaturi!

Despre timp

 

  Și te trezești într-o dimineață...Timpul nu rezolvă nimic. Timpul doar estompează si te atrage într-un vârtej. Te îndrepți sigur spre o tornadă care știi că te va ridica de la pământ și te va duce spre nicaieri.
    Oricât de matur si de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el și are nevoie sa se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat si iubit. 

  Viața apare atunci cand alergi după un vis, salvarea apare atunci când crezi in el. Suferințe, tensiuni, angoase, nevroze, fac parte din alergare. Aici si acum este diferit de altundeva, atunci si acolo. Nu ma mai tem de moarte pentru ca stiu ce este viata. Totul are două fețe, rău si bine și aceste fețe se schimbă adeseori.

    Ne peticim micile răni sângerânde ale sufletului cu fel de fel de plasturi, bandaje, sterilizate sau nu de viata, ața chirurgicală cusută fără anestezie pe plagi deschise. 

     Verdele ochilor mei se iubește cu albastrul cerului. Sunt liber, demn si pot privi oriunde. In ființa mea nu trebuie sa dau explicatii pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare surâs, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare tăcere, pentru fiecare rană, pentru fiecare gest de iubire, pentru umbre sau lumini, pentru…  

    Pot pasi cu talpile goale pe iarba... Ma impresioneaza gesturile mici, de suflet.

    Freamătă in mine pădurile ce adăpostesc drumuri înfrunzite pline de taină. Ma leagănă subțire ca pe o trestie în vânt un dor nebun.

    Am văzut spânzurați cu privirea rece oameni care nu au curajul să zboare, încă! Sau nu știu cum să o facă. Sau nu sunt lăsați. Oameni taiati in mii de felii de cuvinte… suflete ucise  si apoi lasate in urma ...schelete tacute.

    Am o mulțime de amintiri neuitate sub pat, ruginite pe jumătate de clipe. Am speranța ca mă voi naște peste timp. Unde se termina visele, moartea respira. Privesc ochii dintr-o fotografie. Nu e nimeni acasa. Parfumul…mirosul lipseste. Imnuri coborate parca din alta lume.

    Gânduri de început în care sincer am crezut si cred. Vesel, pozitiv, puternic. Idealuri, ambiții nobile. La umbra sufletului meu niciodata nu e prea târziu. Seara albastră. Măști de carnaval. 

    Timpul așterne nostalgii peste obraz. Anii se aseaza stivă, ca niste lemne peste vremi. Firul alb de la tâmplă mea, cânta că sunt tânăr. Ipocritul...

    Scriu poezii, multe le-am ars, altele le-am pierdut, pe unele nu le mai recunosc. Le citesc cu o intonație specială care imi face sufletul să vibreze într-un fel anume. Și sunt viu si asta e tot ce contează!

    Sunt un cer. Ba senin, ba cu nori, ba cu soare dogoritor, ba cu ploi reci sau calde de vară, ba cu zăpezi și troiene mari. Sunt o poveste lungă. Trist si vesel, credul si suspicios, copil si bătrân, ziua si noapte… Respect, îndrum, ambiționez, dau aripi, răsfăț, iubesc. Imi transform zilnic brațele sufletului ca sa găsească orice om alinare. Cuminte, m-am întors adeseori din colțurile străzii doar ca sa mai ofer o privire, un zambet, o tăcere, un… Mă reazem de zidul inimii mele si privesc cerul înstelat. A mai cazut încă o stea, ducând cu ea o alta poveste de iubire. Cred, încerc, vreau! Sunt parte din decorul acestei vieți.

    Doua stele cununate cred in jurământ și nu își părăsesc cerul. Unele, necununate, grăbite aleargă să sărute pământul altui cer… Nu știu în viața ce o să urmeze, dar îmi doresc să am alături bucuria gândului rostuit cu dragoste de copil... Astept dimineață vieții mele, căci mi-e draga dimineață mea pana la lacrimi. Și o iubesc mereu ca întâia oară. Arhitectura frazelor, matematica proportiilor nu au cuvintele necesare.

    Durerile corpului sunt strigătele sufletului… toată viața e o școală. Atunci când judecăm oamenii nu ii mai iubim și murim sufletește. Cu judecata ucizi mai ușor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o data, cu judecata de mai multe ori.

Și te trezești într-o dimineață și ești ... Nu, timpul nu rezolva nimic, noi da.

Minune

 

   

 

Am trecut pe lângă acelasi copac. Era ceață, iar copacul plin de promoroacă. Totul inghețat. Am zâmbit. Nope, nu sunt ca el. Nu am sloiuri de gheață pe mine și în mine. Deschid cerul cu inima mea. Ochii îmi sunt calzi chiar și atunci când îmi cade roua peste ei. Și nu ucid suflete lăsând în urma mea schelete tăcute. Vreau doar minunea mea de Crăciun. Atât. O merit. 

Eclesiast

 

De ce îmi place, m-au întrebat. De ce îmi place fotografia?

Pentru că sunt un hoț. Pot fura timp. Îl pot suspenda. Din marea asta infinită care se cheamă veșnicie, am primit o picătură: viața mea. Contează la nivel macro? Nu. Contează pentru mine? Da... Pentru că e a mea și e concretă. Aici. Acum.

"Oricum totul e deșertăciune, nu-i așa?" Nu, nu e așa. Eclesiastul, preferatul meu, gândește în termenii ăștia. Dar tot el spune sa vezi ce e important pentru tine.

Dragostea mea nu este o deșertăciune.

Visurile mele nu sunt deșertăciuni.

Amintirile mele nu sunt zădărnicii.

Bucuriile mele sunt ale mele și sunt reale.

Tristețile mele nu sunt nimicnicii.

Dorințele mele nu sunt fara rost.

Oamenii pe care ii iubesc sunt neprețuiți.

Căldură mea, pe care o dăruiesc cu drag, nu e vânare de vânt. 

Viața mea nu e o deșertăciune, fără rost, inutilă și lipsită de valoare. Are însemnătate pentru mine. Știu, este o picătură. Știu, este limitata. Știu, în câteva generații ești uitat.

Contează asta? Nu...Pentru că este despre aici și acum. Iar privirea mea, îmbrățișarea mea, căldura mea, zâmbetul meu, dorul meu, blândețea mea, dorința mea către omul iubit sunt veșnice. Și rămân acolo. Și sunt mica noastră veșnicie. 

De ce fac fotografii? Ca sa mai strâng clipe furate, la visteria timpului meu. Pentru că nimic nu moare cât timp nu este uitat. Și fotografia te ajută sa nu uiți.

Apus

"Am pierdut înca și acest apus.

Nimeni nu ne-a vazut nici în seara asta cu mainile împreună,

când vântul albastru a căzut peste lume.

............................................................

Mereu, mereu pleci seara

unde curge apusul, stergând statui."

Plimbare de 1 decembrie

 

            Când vrei sa pari dur dar nu te ajuta fața:

        Who the hell put the tree in front of me?

        Ceva suspect. Rezolvăm problema în singurul mod logic: fugim...dar mârâim bărbătește!

Blue pill or red pill?

 

E miercuri. Sunt furios, supărat, turbat, înverșunat, frustrat. Ma simt păgubit, privat de un drept: dreptul la soare. Și Bacovia asta de afară, mă scoate din pepeni.  Înțeleg că este sfârșit de toamnă, dar se simte ca și cum ar fi sfârșit de tot.

Îmi amintesc de discuțiile pe care le aveam cu un prieten poet, mult mai în vârstă și mai deștept, care avea aceeași problema ca mine: lipsa soarelui îi golea de viață și îl apucau gândurile "profunde". Pentru el era o enigma cum omul (avand constiinta mortii) poate face atâtea lucruri intr-un interval de timp asa mic. Si, culmea, nu o ia razna cu acea apăsare fenomenală, cotidiană, funebră: actul de deces in buzunar. Pentru că asta este. Ne naștem cu această cruzime. Omenirea este un imens lagăr de exterminare iar noi, oamenii, avem conștiința cotidiana a faptului ca vom muri. Si cu toate astea funcționăm.

Kant spunea ca moartea e ca Polul Nord: știm ca e acolo dar nu credem că ajungem vreodată. Ceva blochează conștiința funebrului. De unde rezultă că subconștientul nostru stie muuuult mai multe despre moarte. Și-i transmite conștientului "relax dude, stay cool. It's not so bad". 

Tot poetul mi-a indicat sa citesc o carte "Plugarul si Moartea". Și de atunci tot o recitesc.

Asta noapte am citit-o iarăși. Pentru că nu aveam somn. E vorba de un tip care ii reproșează Morții o grămadă de chestii. Moartea il ascultă, încearcă sa-l calmeze cu aceleași platitudini pe care le știm cu toții. Ca nimeni nu scapă, ca fiecare e dator cu asa ceva. Bla-bla-urile curg. Si la final apare Dumnezeu care, împăciuitor, le spune ca ambii au dreptate.

WTF? Adică pana si dreptatea divina este relativa? Si m-am înfuriat si mai tare. Pentru ca nu exista mult-promisa libertate. Sau acea libertate exista doar "in acte". In realitate pendulăm între binoame. Suntem limitați.

Avem libertatea de a a alege sau stânga sau dreapta. Disjuncție exclusivă. Dar poate eu vreau sa merg spre zenit sau nadir. Sau in ambele in același timp. Nop...nu se poate. Spre acele locuri poți doar visa.

Avem libertatea de a alege o culoare preferata din interiorul intervalului alb-negru. Dar de ce? Mie-mi place culoarea alcamiu. Pai nu, nu trebuie sa-ti placa. Nu este in interval ROGVAIV. Deci nu exista.

"Omul este atat de liber incat si-a ales sa fie muritor" zicea unul dintre sfinții din calendar, referindu-se la actul creatiei. Habar n-am care. Cred ca cel zis si "gura de aur". Serios??? Ce treaba am eu cu faptul ca prostul de Adam a mușcat dintr-un măr? Sau ca Eva a fost sedusă de un sarpe?

Nu, domnule, n-am nici o treabă cu asa ceva. Eu acum trăiesc si nu trebuie sa trag pentru greșelile altora. Ți se promite marea cu sarea. De ce m-ar interesa "muzica celesta"? Imi place "muzica mundana" asa cum este. Il prefer pe Minculescu spunând "buna seara, prieteni" decât sa aud coruri de androgini îngânând ceva veșnic.

Nu eu am ales să mă nasc. Nu m-a întrebat nimeni, nu am cerut asta. M-am trezit aici, plin de întrebări, cu o condamnare la moarte in buzunar (cum zicea prietenul meu poet), fără niciun răspuns la întrebarea sensului vieții. Era mai cinstit asa: te-am adus aici, sensul vieții tale e asta, fii obedient etc. Dar nu. E cam si cum ai cumpăra un Boeing fără carte tehnică si il conduci fără să fi făcut o ora de aeronavigatie.

Mă simt ca un șoarece intr-un labirint, urmărit cu interes de un om cu halat alb.

Blue pill or red pill?