Pauza

 

Poza asta e făcuta într-un loc de o sălbăticie absolută. La ora 05:30. După o noapte în care am jucat șah cu ursul. Un urs care a venit în vale la o stână aflată la vreo 3 km de cortul meu. Dar el nu a venit să mănânce oile ci să cerșească mâncare. Iar eu abia a doua zi am aflat. Că ursul e binecunoscut in zona, iar ciobanii i-au pus numele Ursachi, într-un efort imens de imaginație. Nici câinii nu-l mai latră, îl schelălăie a joacă. Cică nu pleacă până când ciobanii nu ii dau o strachina cu zăr. Insa eu nu știam asta. Așa că în momentul în care auzeam trosnitură de urs, începeam să fluier, domnu' Boschet fugea, eu ațipeam, iar auzeam, iar făceam scandal, iar fugea. Și așa mi-a sărit somnul, am făcut un foc și m-am zgâit in el până dimineață. 

Mi-a prins bine pauza asta. In definitiv toți suntem niste pauze pentru cineva. Acum înțeleg foarte bine batista. Din punctul ei de vedere, se simte specială. "Uite, dintre milioanele de batiste, pe mine m-a ales să-și sufle nasul. Înseamnă că sunt specială și iubita". Când de fapt adevărul e altul. Iei batista, o folosești, îți satisfaci nevoia extremă de a-ti sufla mucii, iar apoi o arunci. Batista s-a simțit importanta pentru că te-ai oprit sa o extragi din pachet. Tu de fapt ai făcut doar o pauza din drumul tau.

Aurora

 E ca o recunoaștere a nopților de învățat și stat sub stele. Poate pentru unii chestia asta nu înseamnă nimic. Dar pentru mine e important: timpul, banii, pasiunea. Toate astea investite într-un lucru deloc palpabil, deloc concret, deloc cu legătură imediata telurică. Nu am beneficii materiale din contactul meu cu cerul. Însă am ceva mult mai important. Stelele m-a învățat smerenia. Și, în egală măsură, m-au făcut să înțeleg că nu sunt deasupra mea ci că eu fac parte din ele. Fac parte din ceva mult mai mare decât am crezut vreodată. Și că " Eli, Eli, lama sabahtani" e doar temporar sau deloc.

Mulțumesc celor de la emisiunea tv că au ales pozele mele din, probabil, alte mii de poze primite. Cu o clarificare. M-au făcut țăran de Movileni. Eu sunt țăran de Țibănești, no offense țăranilor din Movileni. Doar pozele au fost făcute pe dealurile Movileniului.😁

Inviere

 Moartea e o mare nedreptate. Iar Cuvântul a învins-o. A învins Moartea. Am auzit dangătul clopotelor. Venea de peste tot. M-a invaluit si mi-a transmis mesajul Învierii. Mi-am făcut cruce și parcă am simțit pentru o secundă că mi-am deschis sufletul. Și am primit Lumina. Așa cum știu eu sa o primesc…starea pe care o primești acolo. In acele momente, om bogat, sărac, alb, negru, nelegiut sau legiuit, trecut prin viață sau prea crud pentru a înțelege ce se întâmplă, transformă noaptea Învierii in cea mai puternica forță. Pentru că toți se gândesc la acelasi lucru: Hristos a înviat! Si o energie pozitivă îi învăluie.

Păcate? Duium. Dar mi le-am ispășit cu vârf și îndesat. Eu m-am pedepsit. Iisus a fost mult mai indulgent decât mine. Și e de ajuns sa iti iubești aproapele, să fii sincer cu tine pentru că astfel vei fi sincer și cu cei din jurul tău, să faci bine atunci când poti si sa îți dorești in permanență asta, să râzi în loc să urăști, să spui o vorbă bună în loc de una de ocară, să te cunoști pe cât posibil și să încerci să îți îndrepți greșelile. Oricum cam atât pot face eu. Poate unii sunt in stare de mai multe. 

Și am cântat. Am cântat din rărunchi "Hristos a înviat!", făcând o concurenta strașnică unei babe în plină afirmare vocală, care chinuia un microfon ce își dădea duhul. 

În bisericuța mica, din lemn, totul părea urieșesc și avea un ecou aparte. Acolo, în fața Căii, Adevărului și Vieții înviat, zâmbești cu seninătatea unui copil. Pentru că prin Cuvânt se învață cea mai mare porunca: porunca iubirii.

Lumina

 Mai devreme sau mai târziu ajungi la ea. La lumina. Sau ea vine la tine. Se întâmplă de fiecare dată când luptăm pentru ce ne dorim. De fiecare dată când iubim. De fiecare dată când plantăm o floare, un copac. De fiecare dată când întindem mâna cuiva aflat la nevoie. De fiecare dată cand ni se ofera ajutorul sau cineva ne zambeste cu bunătate. De fiecare dată cand ai încredere într-o anumita contabilitate a sufletului. De fiecare dată când ne simțim usor căzuți dar avem puterea să ne gândim la miracolul bunului si frumosului din viața noastră. De fiecare dată când adormim visând cu ochii deschiși. Si de fiecare dată când ne gândim cu drag la cei ce-i iubim si le dorim binele inaintea binelui nostru.

Bubu

 

Cândva aveam un prieten. Mare poet. Probabil unii dintre voi l-ați citit. Își spunea "cerșetorul de cafea". Iar în lunile de primăvară "colecționarul de buburuze". Și asta nu pentru gâzulițele cu pricina. Ci pentru că erau lunile în care apăreau rochițele cu picățele pe strada, singurele semne de normalitate, într-o lume abrutizată, in care frumosul era omorât cu premeditare: lumea comuniștilor.

Dac-ai sti...

 

"Dac-ai ști ce dragă-mi esti,

Ți-ai da drumul pe ferești

Și-ai veni, calda, -n picaj

De te-as lua de pe pavaj,

Lin,

Ca pe-o floare grea de crin

Și te-as pune-ntr-un pahar

Pe o prispă de cleștar,

Nu în apa, ci în lapte sau ulei,

Sa te pup adânc și rar,

Zi și noapte, 

unde vrei."

Mercur retrograd

 

Am fost întrebat ce cred despre oameni în general. Despre ce sunt. Despre credințele lor. Despre năzuințele lor. Și spuneam că oamenii sunt diferiți si divergenți. Și că realitatea fiecăruia e diferită si totală. Că fiecare are universul propriu care este distinct de universul celuilalt. Cu adevarul se întâmplă cam la fel. Oamenii aud numai ce vor sa audă si cred numai ce vor sa creadă. Indiferent de situație. Indiferent dacă cineva il stropește cu bidineaua de var alb, omul va zice in continuare că varul ăla e negru. Pentru că așa îi este lui mai bine. Mai comod. Mai confortabil. Pentru că așa își dorește. Și așa e normal sa fie. Dorințele fiecaruia ne fac să fim ceea ce suntem. Sau să avem ceea ce ne-am dorit. Întotdeauna a fost asa. Nu e vorba de moralitate sau de alte sisteme complicate. Noi toți proiectăm lumea interioară în exterior și ne legam de faptul că vrem ca varul să fie negru. Si devine monstruos de negru. Pentru că asta ne dorim. Argumentele pe care le ai în legătură cu ceva, de multe ori nu au nicio legătură cu ceea ce crezi cu adevărat sau cu realitatea în sine. Însă dau bine. Imaginea conteaza...in fața cui oare? 

Sunt multe măști, unele frumoase, altele monstruoase, multe caraghioase, iar altele cu linii căzute de expresie. V de la vendetta: “Pune-i unui om o masca pe față și el îți va spune tot adevarul”. 

Sunt un copac, in mijlocul unui câmp, bătut de furtună. Mă tot întreb de ceva vreme... ce înseamnă, real, a fi bine?! Știu aproape toate explicațiile din cărți, dar, real, ce înseamnă a fi bine?! Separat chiar și de povestea ca tu esti buricul pământului, că, in primul rând, pe tine te ai in grijă, cu tine faci calatoria până la capat bla bla … Știu, e important să nu te pierzi, în fond, dacă tot ai obligația sau plăcerea să călătorești, e păcat să-l pierzi pe ăla cu care o faci, mai ales că e singurul aflat real in ecuație și alt sine nu mai ai…dar, dincolo de filosofii, cutume, realități, ce înseamnă, ca simțire, a fi bine?! Habar n-am. Mi-am pierdut binele? Văd viața ca pe o gară pustie într-o zi de toamnă plumburie. Plouă rece. Bate vântul. Iar eu pe peronul ei, singur, așteptând un tren. Un tren ce nu mai vine... însă aștept.