Mic sfat

 

"Fereste-te sa cazi in tine

E înălțimea de la care

Cel ce aluneca, iubito 

Aproape întotdeauna moare."

Astroexpo

 

Foto by Ruxandra

Daca astrele se aliniază așa cum sper, voi organiza o expoziție de astrofotografie in luna decembrie. Asta dacă găsesc un spatiu expozițional decent și fără să jupească pielea de pe mine. Expoziția va fi cu vânzare. Scopul este educativ: să strâng niste bani pentru a cumpăra un telescop unor copii foarte deștepți și curioși, de la o școală de la țară. Nu e vorba că nu pot suporta singur costul unui telescop bun, dar dacă tot am pozele, de ce nu? Mai ales că telescopul pe care vreau să îl cumpăr costa undeva la 2000 de euro. 

Vor fi 36 de fotografii in format 30x40, printate pe forex de 5mm. Nu sunt toate ale mele. Prietenii mei au sărit în ajutor și mi-au trimis cele mai bune fotografii pe care le au. Astfel, alaturi de mine, vor expune Cătălin Liță, Ruxandra Vâlcu, Mihai Saiph și Ciprian Vântdevară. De editarea pozelor pentru print, o operațiune destul de migăloasă, o adevărată bătaie de cap, se ocupa domnul Mihai Cantea. Ca să înțelegeți cat de buni sunt oamenii va voi spune câteva cuvinte despre ei. 

Cătălin este cel mai bun astropeisajist pe care îl cunosc. Este suficient de nebun încât să tremure de frig, în zăpadă, la o temperatura mult sub 0 grade, cocoțat undeva pe un munte, doar pentru a surprinde o imagine. 

Ruxandra este colega mea de suferință. Omul de la care am învățat enorm, care a avut răbdarea de a-mi corecta intelectul când deveneam catâr și a-mi structura informația acumulată dar haotică. Tot alaturi de ea am petrecut nopți întregi sub stele, încercând de fiecare dată sa surprindem ceva deosebit.

Mihai Saiph construiește efectiv telescoape. Și nu numai telescoape: oculare, lentile Barlow, focuser, monturi etc. Este un om cu o răbdare infinită și un excelent inginer, cu o gena gnostică așa cum rar am întâlnit.

Despre Ciprian ce sa mai spun? Este suficient să dați o căutare pe Google. Este singurul profesionist, cu acte în regulă, dintre noi. A dezvoltat în Bârlad, un oraș relativ mic, un centru de astronomie așa cum nu exista in Iași sau Cluj. Omul descoperă stele, conduce un planetarium, iar în grija lui sunt zecile de copii, viitori astronomi ai României. 

Am mai pomenit un nume. Domnul Mihai Cantea. Este omul care a trăit în arta fotografiei. O viață întreagă. Trebuie sa ai  doar urechi de auzit. Știe imens de multe lucruri. Și se bucură de fiecare dată când are cui împărtăși cunoașterea sa. Eu sunt unul dintre beneficiarii informațiilor sale. Îl ascult de fiecare data cu gura căscată, surprins fiind de cantitatea imensa de informații pe care o împărtășește cu un altruism aparte. 

Le mulțumesc tuturor.

Despre tablouri și vânzarea lor... Nu știu cum să fac. Ori va fi un preț fix pe fiecare în parte, ori (așa cum am fost sfătuit) va fi o licitație a fiecărui tablou. Costul producerii este de 83 de lei/ poza, licitația ar trebui să pornească de la suma asta. Dar cred că e greu de realizat asta. 

Habar n-am cum va fi, că mă pricep la chestii financiare așa cum se pricepe curca la fizica cuantică. Voi anunța pe Facebook și locul expoziției și data vernisajului. 

Cam atât...întrebările în privat, vă rog. 

Prima ninsoare...

 

...dar nu cu fulgi de zăpada. Ci un fel de puf alb care a încercat să îmi strice fotografia. Însă l-am folosit in favoarea mea: shame on you, mister tree fluff! 

Smile again

 

Când am făcut poza asta, mă plimbam cu gândurile mele. Intr-acolo unde se duc ele. Evident, pe coclauri. Orașul mă obosește. Oamenii din el sunt tot mai grăbiți și nu mai au timp să-l vadă pe cel de alaturi. Parcă nu-s in apele lor. Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori problemele cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alții își târâie inima greoi pe străzi. Culori gri. Chipurile lor palide abia se sprijină in toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Bucurie deloc. 

Cine le-a luat lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii și a cui e vina ? Cine știe? Lucrurile se pot întâmpla când nu te aștepți. Poți fi rănit atât de tare încât să fie un duș cu apă rece, care să te schimbe din temelii. Să îți schimbe tot ce simți, gândești, speri, cauți etc.

Nimeni nu e ferit de așa ceva. Gesturi mici, nepăsări, priviri, toate adunate. Mie mi s-a întâmplat recent cu un om care îmi voia prietenia. Un om pe care l-am ajutat în orice situație, când era în spital sau când ai lui au fost accidentați, bolnavi, sau când avea crize de tristeți sau nesiguranțe, căruia i-am înghițit multe mizerii și alte și alte și alte. Ultima fază pe care mi-a făcut-o mi-a dat măsura nepăsării sale. Pentru omul ăla nu valoram nici cât o para chioară. L-am rugat să mă ia cu mașina știind că merge in aceeași direcție. M-a refuzat spunând că are pe cineva în mașină, plus doua saltele sport in portbagaj, plus ... Eu, cel pe care și-l dorea prieten, nu avea loc în mașina sa de 5 locuri. Acele doua saltele și un pasager, un oarecare no name se opuneau cu strășnicie. Nu mă ridicam la înălțimea lor. Erau clar motive. Eu eram năuc...m-a bușit si râsul. Apoi și-a dat seama că a făcut-o lată și a încercat să dreagă busuiocul. Prea târziu, greața era deja instalată. Și faza cea mai tare e că habar n-are cat de tare m-a rănit. Pentru că este incapabil să realizeze asta. Vorbe, vorbe la adăpostul cărora sta un munte de ipocrizie. Degeaba rugăciuni, daca în interior e...nimic.

Îi priveam fața...Peste chipul meu erau desenate zâmbete senine așezate parca de însăși mana unui prieten adevărat, drag si bun. Oriunde, oricând, oricum.

Rugăciune

 

"Te port in rugăciuni!"

Lasă că mă port și singur, am zis. Și aveam dreptate. Pentru că nu e rugăciune mai mare decât două mâini care mă ajută să pun o branulă. Sau îmi dau o farfurie de supa caldă când abia mă târâi. Sau o ora de odihnă când îmi pica ochii de oboseală. Sau un umăr când am sufletul ferfeniță. 

Se cuvine sa avem ochi care să vadă si inima să iubeasca, mai mult decât niște cuvinte pe care le rostești, crezând că fac ceva. Nu, ele cuvintele nu fac nimic fără lucruri concrete, daca nu sunt acoperite de fapte. Devin niste minciuni fardate...alte minciuni. 

Rugăciuni. Se întâmplă minuni. Sufletele zâmbesc în felinare uitate de floraresele din colț în soare. Miraj. Plutim ușor. Nu fac doi bani, nu fac nici cât o ceapă degerată in fața unei acțiuni clare, distincte, precise, menită să ajute cu adevărat. 

Dar mai bine tac. Tăcerea apasă, mai ales în prag de seară. Mă face să număr amintiri și să scad dezamăgiri...cu ce naiba rămân? Cu mai nimic. 

Îmi iau aparatul și fac o poza. O poza cat o rugăciune.

A fost odată...

 

"A fost odată, ca niciodată. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti."

Aici este esența unei întregi fizici. Teoria ne spune că fiecare decizie a noastră crează un univers alternativ. Noi nu îl vedem, însă, într-un fel nedeslușit încă, avem amintiri de acolo. Pentru că și în acele realități suntem tot noi. Complicat pentru percepția umană. 

"Că de n-ar fi, nu s-ar povesti"... Deci, imperativ, există. Pentru că povestesc despre ele sau îmi imaginez acele locuri. Însă în acele universuri eu nu mai sunt cel de amu. Nu mai știu ce știu amu, nu mai sunt omul... 

Dar în toate universurile posibile știu că iubesc. Nu este un argument circular, dar, dacă nu as iubi, toate universurile mele ar dispărea. Și nu s-ar mai povesti, pentru că nu ar mai fi.

Dialog

 

- De ce alegi sa fii așa singuratic?

- Nu aleg. Așa s-a întâmplat. Dimpotrivă sunt un om vesel, social, îmi plac ieșirile cu prietenii.

- Nu inteleg, atunci...

- E simplu. Am dat peste oameni care m-au făcut să aleg asta...cu câteva excepții, care au rămas în sufletul meu. Și am fost îndrăgostit de alții care aveau căldura unei mese și empatia unui aragaz, cu o lupta continuă între eu-rile lor . Caricaturi ale imperativelor de odinioara, pe frecventa unui razboi mondial interior.

- Dar până la urmă e vorba de alegere. Tu ai lăsat acești oameni în jurul tau. 

- Așa e...am greșit. Orbit de visele mele, am uitat să mă uit împrejur. Să deschid ochii. Că dacă îi deschideam vedeam că sunt acolo doar cât reprezint o nevoie. 

- Și acum? 

- Acum? Nu știu. Las viața așa. Nu mai am vise. Ce-o fi, o fi. 

- Ai rămas fără credință? 

- Nu, doar fara încredere.