Smile again

 

Când am făcut poza asta, mă plimbam cu gândurile mele. Intr-acolo unde se duc ele. Evident, pe coclauri. Orașul mă obosește. Oamenii din el sunt tot mai grăbiți și nu mai au timp să-l vadă pe cel de alaturi. Parcă nu-s in apele lor. Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori problemele cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alții își târâie inima greoi pe străzi. Culori gri. Chipurile lor palide abia se sprijină in toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Bucurie deloc. 

Cine le-a luat lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii și a cui e vina ? Cine știe? Lucrurile se pot întâmpla când nu te aștepți. Poți fi rănit atât de tare încât să fie un duș cu apă rece, care să te schimbe din temelii. Să îți schimbe tot ce simți, gândești, speri, cauți etc.

Nimeni nu e ferit de așa ceva. Gesturi mici, nepăsări, priviri, toate adunate. Mie mi s-a întâmplat recent cu un om care îmi voia prietenia. Un om pe care l-am ajutat în orice situație, când era în spital sau când ai lui au fost accidentați, bolnavi, sau când avea crize de tristeți sau nesiguranțe, căruia i-am înghițit multe mizerii și alte și alte și alte. Ultima fază pe care mi-a făcut-o mi-a dat măsura nepăsării sale. Pentru omul ăla nu valoram nici cât o para chioară. L-am rugat să mă ia cu mașina știind că merge in aceeași direcție. M-a refuzat spunând că are pe cineva în mașină, plus doua saltele sport in portbagaj, plus ... Eu, cel pe care și-l dorea prieten, nu avea loc în mașina sa de 5 locuri. Acele doua saltele și un pasager, un oarecare no name se opuneau cu strășnicie. Nu mă ridicam la înălțimea lor. Erau clar motive. Eu eram năuc...m-a bușit si râsul. Apoi și-a dat seama că a făcut-o lată și a încercat să dreagă busuiocul. Prea târziu, greața era deja instalată. Și faza cea mai tare e că habar n-are cat de tare m-a rănit. Pentru că este incapabil să realizeze asta. Vorbe, vorbe la adăpostul cărora sta un munte de ipocrizie. Degeaba rugăciuni, daca în interior e...nimic.

Îi priveam fața...Peste chipul meu erau desenate zâmbete senine așezate parca de însăși mana unui prieten adevărat, drag si bun. Oriunde, oricând, oricum.

Rugăciune

 

"Te port in rugăciuni!"

Lasă că mă port și singur, am zis. Și aveam dreptate. Pentru că nu e rugăciune mai mare decât două mâini care mă ajută să pun o branulă. Sau îmi dau o farfurie de supa caldă când abia mă târâi. Sau o ora de odihnă când îmi pica ochii de oboseală. Sau un umăr când am sufletul ferfeniță. 

Se cuvine sa avem ochi care să vadă si inima să iubeasca, mai mult decât niște cuvinte pe care le rostești, crezând că fac ceva. Nu, ele cuvintele nu fac nimic fără lucruri concrete, daca nu sunt acoperite de fapte. Devin niste minciuni fardate...alte minciuni. 

Rugăciuni. Se întâmplă minuni. Sufletele zâmbesc în felinare uitate de floraresele din colț în soare. Miraj. Plutim ușor. Nu fac doi bani, nu fac nici cât o ceapă degerată in fața unei acțiuni clare, distincte, precise, menită să ajute cu adevărat. 

Dar mai bine tac. Tăcerea apasă, mai ales în prag de seară. Mă face să număr amintiri și să scad dezamăgiri...cu ce naiba rămân? Cu mai nimic. 

Îmi iau aparatul și fac o poza. O poza cat o rugăciune.

A fost odată...

 

"A fost odată, ca niciodată. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti."

Aici este esența unei întregi fizici. Teoria ne spune că fiecare decizie a noastră crează un univers alternativ. Noi nu îl vedem, însă, într-un fel nedeslușit încă, avem amintiri de acolo. Pentru că și în acele realități suntem tot noi. Complicat pentru percepția umană. 

"Că de n-ar fi, nu s-ar povesti"... Deci, imperativ, există. Pentru că povestesc despre ele sau îmi imaginez acele locuri. Însă în acele universuri eu nu mai sunt cel de amu. Nu mai știu ce știu amu, nu mai sunt omul... 

Dar în toate universurile posibile știu că iubesc. Nu este un argument circular, dar, dacă nu as iubi, toate universurile mele ar dispărea. Și nu s-ar mai povesti, pentru că nu ar mai fi.

Dialog

 

- De ce alegi sa fii așa singuratic?

- Nu aleg. Așa s-a întâmplat. Dimpotrivă sunt un om vesel, social, îmi plac ieșirile cu prietenii.

- Nu inteleg, atunci...

- E simplu. Am dat peste oameni care m-au făcut să aleg asta...cu câteva excepții, care au rămas în sufletul meu. Și am fost îndrăgostit de alții care aveau căldura unei mese și empatia unui aragaz, cu o lupta continuă între eu-rile lor . Caricaturi ale imperativelor de odinioara, pe frecventa unui razboi mondial interior.

- Dar până la urmă e vorba de alegere. Tu ai lăsat acești oameni în jurul tau. 

- Așa e...am greșit. Orbit de visele mele, am uitat să mă uit împrejur. Să deschid ochii. Că dacă îi deschideam vedeam că sunt acolo doar cât reprezint o nevoie. 

- Și acum? 

- Acum? Nu știu. Las viața așa. Nu mai am vise. Ce-o fi, o fi. 

- Ai rămas fără credință? 

- Nu, doar fara încredere. 

Quo Vadis

 

- Încotro, Doamne?

- Uite...pe aici!

Calatorii

 

Poate cândva voi scrie o carte despre călătoriile mele. Și nu au fost puține. Dar voi scrie o carte nu doar despre locuri, ci și despre oamenii pe care i-am întâlnit. Sunt zeci, sute de oameni întâlniți pe drumuri. Și mai am de întâlnit mulți. Toți au cam același scop: nu finalul, ci călătoria. Și ce e și mai curios e faptul că au, ca și mine, foarte multe întrebări. Și prea puține răspunsuri. Și îmi voi aminti cu drag de ei. Inclusiv de cei cu care am petrecut o seară cu povești, strânși în jurul unui foc, mai dăunăzi.

Ascendit

 

Plouă. Tu urci in continuare. Te gândești că totul se învârte în jurul fericirii și libertății. Pe Pavel nu prea îl ai la inima. Dar totuși el a scris minunea din Corinteni. Multe cuvinte pe care Marin Preda le-a condensat in "daca dragoste nu e, nimic nu e". Dar nu trebuie să îmi fie mie drag. Vorba lui Nicolae Steinhardt: nu mi-e drag, dar îl respect. 

Ploua. Urci. Ești cu gândurile aiurea. Treci pe  un perete de stâncă. Trebuie sa fii atent, piatra este uda. Te aduni, pentru că jos este hău iar tu stai pe o buză de piatra de 10 centimetri. Ești atent pe unde calci și pentru prima oară te gândești ce naiba cauți acolo? Dar cu zambet ironic, fără nicio dramă. Ai mai mult curaj. Pentru că pe zi ce trece afli faptul că este o alegere doar cum vrei sa fii tu cu tine însuți. Restul este scris deja. Dar e important cum alegi să fii, pentru că, în funcție de alegerile tale, te poți simți liber și fericit. Te poți simți doar. Este o iluzie. Dar este o iluzie frumoasă.

Ploua. Urci. Realizezi că frica pe care ai capatat-o acum multi ani, când ai căzut de pe stâncă, a dispărut. Nu-ți mai este frica de înălțime. Sau nu îți mai pasă ție de ea. Cine știe? Te uiți la stânca pe care ești și, râzând, îi spui "peste câteva mii de ani, vei fi și tu un pumn de praf, nu te mai da mare amu". De asta îmi place Eclesiastul. Pentru că ne pune pe toți cu botul pe labe, fie că ești om sau stâncă. 

Ploua in draci. Urci. Pentru prima oară te întrebi unde vrei sa ajungi. Traseul nu există pe nicio hartă. Nu ești tâmpit, deci știi limitele. Dar mai urci un pas, încă unul. Cine știe ce găsești acolo? Te gândești că nu se pomană ți s-a dat gândul ăsta. Ceva trebuie sa fie. Undeva trebuie sa ajungi. Hai, încă un pas...

Aici. Aici trebuia să ajungi. Aici se oprește drumul. Pe platoul asta, ascuns, deasupra norilor. De ce? Habar n-am. Poate pentru că sufletul tau ți-a cerut puțin câmp cu flori de poveste? Iar tot drumul până la pajiște e o alta poveste? Nici asta nu știu. Însă sunt deasupra norilor, nu mai plouă, nu mai are cum. Nici nu mai pun cortul. Voi dormi sub cerul liber, înconjurat de flori. Ce senzație...

Aparatele foto sunt puse pe poziție, în așteptare. Eu zburd și fac tumbe ca mușcat de streche. Simt libertatea. Simt fărâma de fericire. Adorm cu ochii la stele. Viața mea? Ehh...cine naiba mai știe? Știu doar că trebuie să urmez cea mai mare poruncă. Că dacă nu, nimic nu e...