Sunday, May 31, 2026

Lumină II

 


Și apoi am întors aparatul.

În fața mea nu mai era marea scăldată în aur, nici soarele care urca solemn din adâncul orizontului. Nu mai era spectacolul care îți fură privirea și te face să exclami. Era doar un câmp tăcut, îmbrăcat în culoarea grâului necopt, și în mijlocul lui un singur mac, ridicat deasupra tuturor ca o flacără mică și fragilă.

Atunci am înțeles ceva ce nu văzusem când priveam răsăritul.

Frumusețea cea mai mare nu este întotdeauna acolo unde se adună lumina. Uneori ea stă singură, aproape ascunsă, departe de privirile care caută minunile evidente. În timp ce toți ochii ar fi fost atrași de soarele care aprindea cerul, acest mac își trăia propria lui existență tăcută, fără martori, fără aplauze, fără să știe că este frumos.

Mă uitam la el și mă gândeam la oameni. Câți nu trec prin viață asemenea acestui mac? Înconjurați de mulțime, de zgomot, de graba lumii, și totuși purtând în ei o lumină pe care nimeni nu o observă. Nu sunt în centrul tabloului. Nu răsar peste mări. Nu schimbă cursul istoriei. Dar stau drepți în bătaia vântului, păstrând o frumusețe discretă pe care numai Dumnezeu pare să o vadă în întregime.

Iar câmpul acela de grâu avea ceva din omenirea întreagă: mii de fire aplecate de aceeași adiere, fiecare urmând aceeași lege a pământului. Numai macul se ridica deasupra lor, vulnerabil și viu, ca o întrebare rostită către cer.

Și poate că tocmai de aceea l-am fotografiat.

Nu pentru că era spectaculos, ci pentru că era singur.

În spatele meu, răsăritul continua să aprindă lumea. În fața mea, un mac își ținea tăcerea. Și, pentru o clipă, nu am mai știut care dintre cele două era minunea mai mare. Căci soarele luminează întreaga creație, dar Dumnezeu nu uită niciodată o singură floare. Iar uneori, când întorci privirea de la marile splendorii ale lumii, descoperi că adevărata taină stă într-un petic de câmp și într-o floare roșie care înflorește fără să ceară nimic de la nimeni.

Friday, May 29, 2026

Lumină

 


M-am trezit înainte ca lumea să-și amintească de sine. La 5 dimineața, pământul încă păstra ceva din taina facerii, iar marea respira încet, ca un animal uriaș adormit sub lumina palidă a începutului de zi. Și acolo, în fața acelei nemărginiri, macii ardeau - răni vii ale frumuseții, deschise direct în carnea lumii.


Soarele se ridica încet, aproape cu sfială, și fiecare rază cădea peste câmp ca o binecuvântare. Umbrele tremurau printre firele ude de rouă, iar lumina părea că nu vine din cer, ci dinlăuntrul lucrurilor. În clipa aceea, am înțeles cât de neputincios este omul în fața frumuseții adevărate. Nu mai puteam respira; nu de oboseală, nu de frig, ci din pricina unei uimiri atât de mari încât sufletul devenea prea strâmt pentru ea.


Și atunci m-a străfulgerat un gând aproape dureros: că Big Boss, în tăcerea Lui nesfârșită, a făcut toate acestea fără să ceară nimic în schimb. A așezat lumina peste mare, focul în petalele fragile ale macilor, aurul pe linia orizontului — și a lăsat omul să privească, doar să privească și să se cutremure.


Există clipe în care frumusețea nu mai seamănă cu fericirea. Pentru că simți cât de mic ești și, totodată, cât de aproape de eternitate ai fost pentru o singură secundă. Iar dimineața asta avea ceva dintr-o rugăciune nerostită: marea, lumina, florile — toate păreau că știu un adevăr pe care noi îl ignoram sau îl uităm mereu.

Thursday, May 14, 2026

De ziua mea

 


Astăzi, cineva de care nu am mai auzit de ani buni, mi-a urat LMA și mi-a zis că am fost cel mai bun prieten pe care l-a avut. Eu, mirat, încă mă uit în jur după adevăratul destinatar al complimentului. Pentru că, dacă stau să mă analizez, sunt plin de îndoieli, frâne morale, filozofii de sufragerie și procese interioare cât pentru trei tribunale și două mănăstiri.

M-am întrebat ani întregi ce e cu prietenia. Și, ca orice om care gândește prea mult, era să stric un lucru foarte simplu. Căci prietenia nu se explică, ci se cară sacoșe, se ascultă prostii la două noaptea, se împrumută bani fără speranță și se țin secrete mai bine decât ține statul arhivele, sau politicienii obrazul gros.

Problema, in cazul prietenului meu, a apărut cândva când a avut nevoie de ceva ce nu s-a intersectat cu principiilor mele. Aici începe circul. Etica îți spune una, sufletul alta, iar ego-ul vine și el ca musca la dulceață.

Și atunci descoperi marele adevăr: de cele mai multe ori nu morala te împiedică să ajuți, ci frica. Frica de complicații, de disconfort. Restul sunt perdele academice puse peste lașitate domestică.

Un preot mi-a zis simplu: — Dacă nu încalci iubirea, poți face orice pentru un prieten. M-a lovit fraza asta ca o tigaie metafizică. Din momentul ăla m-am simțit atât de mic moral, încât aveam impulsul să-mi cer scuze și scaunului pe care stăteam.

Dar asta s-a întâmplat demult, iar acum, în prezent, am norocul să am câțiva prieteni buni — se știu ei — oameni care nu mă obligă să-mi negociez principiile, să-mi vând sufletul sau să mă transform în acrobat moral cu fractură de caracter. De aia o să mă țin de ei ca râia de omul sănătos, cu perseverență și afecțiune. Ghinionul lor!

În concluzie, după tone de reflecții, am descoperit ceva scandalos de simplu: un prieten e ca zâmbetul somnoros de dimineata. Nu are legătură cu destinul, morala, raiul sau karma, zenul și fengșuiu sau alta contabilitate cosmică. Ci pentru că, având acei oameni alaturi, parcă lumea devine mai puțin absurdă, mai suportabilă și omul mai puțin singur.

LE: locul asta e unul dintre preferatele mele, însă parcă doar acum am avut credința că îl pot fotografia așa cum mi l-am imaginat. Cine știe? Poate că nu eram pregătit.

Wednesday, May 6, 2026

Poiana lăcrămioarelor

 


În poiana aceea, unde odinioară liniștea avea glas și parfumul lăcrămioarelor părea o rugăciune tăcută a pământului, omul a pășit cu greutatea propriilor dorințe. Nu cu mirare, nu cu smerenie, ci cu roți de fier, tractoare, drujbe și cu gândul plin de câștig. Și florile, fragilele ființe ale luminii, au fost zdrobite fără să țipe, fără să judece.

I-am vorbit unuia dintre țapinari, nu ca unui dușman, ci ca unui frate rătăcit:

 — Ați distrus poiana... ați stins ceva ce nu poate fi cumpărat.

El m-a privit fără să mă vadă cu adevărat. În ochii lui nu era răutate, ci un fel de orbire liniștită, că a rechinului boreal, ca și cum sufletul îi fusese înlocuit de un scop simplu și dur. 

— Grija lăcrămioarelor o am eu. Noi facem bani, nu poze.

Și atunci am înțeles — nu din cuvintele lui, ci din tăcerea care a urmat — că lumea nu este împărțită între buni și răi, ci între cei care încă mai aud șoapta lucrurilor vii și cei care au uitat că ea există.

Un om vede o poiană și simte că face parte din ea, ca o rădăcină invizibilă ce îl leagă de tot ce respiră. Altul vede aceeași poiană și o măsoară în volum, în preț, în profit. Primul trăiește. Al doilea adună.

Și poate că tragedia nu este că lăcrămioarele au fost zdrobite, ci că există oameni care nu le-au văzut niciodată cu adevărat, acei ignoranți pentru care lumea nu e mai mare decât stomacul lor, aceia pentru care cămilă va trece prin urechile acului.

Tuesday, April 28, 2026

O clipa

 


Pe poteca umedă, printre rădăcini răsucite și pietre care păreau mai vechi decât gândurile tale, pășești fără grabă, ca și cum fiecare pas era o întrebare adresată lumii. Aerul avea miros de început și de sfârșit în același timp — acel parfum al pădurii care te face să uiți cine ai fost și să nu știi încă cine vei deveni.

Apa curgea undeva în față, o șoaptă continuă, ca un adevăr pe care îl auzi mereu, dar îl înțelegi doar uneori.

Stropi de apă se rostogoleau peste stânci, ocolind lemnele căzute, îmbrățișând imperfecțiunile fără să le schimbe. Lumina se strecura timid printre copaci, atingând apa ca o mângâiere care nu cere nimic în schimb. Totul era în mișcare și totuși complet nemișcat.

Ridici aparatul, dar în acel moment intelegi că nu fotografiezi locul, ci starea din tine. Sau poate chiar o întrebare: Este viața altceva decât această curgere printre obstacole, această acceptare tăcută a drumului?

Și pentru o clipă, exact cât a durat apăsarea declanșatorului, nu ai mai fost nici tu, nici gândurile tale — doar o parte din acel flux, la fel de trecător.

Tuesday, April 21, 2026

Trecere

 


Lumina nu cade, ci se naște dinăuntru, ca o amintire veche care își regăsește drumul. Frunza, odinioară plină de sevă și rost, stă acum subțiată până la esență, o dantelă fragilă între cer și pământ. Prin trupul ei golit, soarele nu mai este o simplă strălucire, ci o respirație caldă, o prezență care o umple și o dizolvă în același timp.

Fiecare nerv al frunzei pare o cale uitată, un drum pe care viața a trecut și s-a retras, lăsând în urmă doar urma ei delicată. Și totuși, în această destrămare, există o liniște profundă, ca și cum pierderea ar fi doar o altă formă de împlinire. Lumina o traversează fără împotrivire, iar frunza, lipsită de greutatea materiei, devine aproape spirit.

În această clipă suspendată, nu mai există început sau sfârșit—doar o contopire tăcută între ceea ce a fost și ceea ce este. Iar în mijlocul acestei transparențe, omul, dacă privește îndeajuns de adânc, își poate recunoaște propria trecere: o ființă între lumină și umbră, purtată de același destin blând și inevitabil.

Sunday, April 12, 2026

Înviere

 


Parafrazându- l pe guru de Georgescu, picătura asta nu este doar apă, ci o clipă care a ales să rămână. Am fost norocos, in două secunde nu mai era.

Însă atârnată între cădere și dispariție, ea pare să fi uitat legea timpului, ca și cum ar fi ascultat o chemare mai veche decât graba lumii. În liniștea aceea suspendată, lumina se adună, iar strălucirea nu vine din exterior, ci pare să se nască dintr-un adevăr ascuns, pe care doar răbdarea îl poate vedea.

Floarea nu mai caută frumusețea, dar o poartă încă, în mod tăcut, în fiecare margine. Din ea se desprinde această lacrimă limpede, ca o mărturisire fără cuvinte — că tot ce se sfârșește lasă în urmă o lumină.

Și poate că norocul nu a fost al momentului, ci al privirii care a știut să-l recunoască. Pentru că între cădere și clipire, între viață și uitare, există uneori o secundă în care lumea devine întreagă — și acea secundă mi-a fost oferită acum, de Înviere.

Conferință

  -nebuloasa "Alergătorul"- Am fost acolo invitat de către un muzeu foarte prestigios al țării (prietenii știu despre ce vorbesc) ...